Instinctual [În curs]

8. Acel tigru

Nu am reușit să dorm în noaptea ce s-a lăsat grea.

Acea casă nu era casa mea. Toate lucrurile din cameră mi se păreau străine și reci. Patul mi se părea inconfortabil, salteaua prea tare pentru mușchii mei zdrobiți.

Mai mult decât atât, mă gândeam la părinții mei. Cum aveam să dau ochii cu ei? Gândindu-mă la toată dezamăgirea pe care trebuiau să o resimtă îmi doream să fi murit și eu alături de colegii mei.

Pe lângă gândurile negre legate de relațiile cu familia mea, mă țineau trează încă amintirile din acea misiune. Fusese...atât de mult sânge. Mirosul de sânge era peste tot. Nu puteai simți altceva. Focurile de armă bubuiau în urechile mele sensibile ca stând să-mi spargă timpanele.

A doua zi dimineața m-a prins cu privirea pe fereastră. Am auzit o bătaie în ușă destul de devreme.

-Alex, am auzit vocea fratelui meu. Bunicul vrea să te vadă.

Un nod dureros s-a instalat în stomacul meu. Și așa aciditatea era prea mare. Tot gâtul îmi ardea.

-E...doar el?

-Părinții au plecat în oraș cu treabă.

Am expirat adânc.

Deci bunicul voia să mă dea afară din clan, așa cum...îi cerusem. Nu aveam nicio îndoială.

Fratele meu m-a privit vizibil deznădăjduit. Îmi puteam da seama că nici el nu dormise. Era greu pentru mine să-l trag mereu în spate și pe el. Simțeam că Alexander își pierduse potențialul căutând să fie un frate bun pentru o soră nerecunoscătoare. Mereu fusese atât de preocupat cu mine încât, de multe ori, uita de el.

Am încercat să-i zâmbesc, dar știam că nu-l puteam păcăli atât de ușor.

-Te voi coborî eu scările.

-E în regulă. Mă descurc. Mulțumesc, Alexander.

Gura îmi era foarte uscată. Mă durea încă piciorul teribil.

În capătul scărilor am văzut un personaj care-mi doream să fie departe de mine. Îmi era foarte rușine de părinții mei. Îmi era la fel de rușine de Scar. Atunci a fost prima dată când nu mi-a evitat privirea.

Nu puteam să-mi dau seama ce gândea. Privirea lui era rece, lipsită de orice simțământ. Mă întrebam dacă simțea dezgust când mă vedea așa. Cu siguranță eram o priveliște patetică.

Mi-a deschis ușa în liniște și a intrau după mine.

În camera de zi bunicul stătea pe canapea. O cană de ceai era pusă în fața fotoliului, semn că acolo se aștepta să stau.

Am încercat să fiu cât mai silențioasă posibil.

Probabil că nu eram atât de rușinată să dau ochii cu bunicul pentru că, în sine, pentru mine era o persoană străină. Mă îndoiam că dacă aș fi copilărit împreună cu el, situația ar fi fost cu ceva schimbată.

Lucrurile ar fi stat exact ca și acasă: Alexander era copilul bun, iar eu eram jumătatea lui întunecată. Mereu părinții îi arătaseră mai multă iubire fratelui meu. Alexander avea note mai bune la școală. Alexander era atletic. Alexander era un tigru puternic. Chiar și așa, fratele meu rămăsese mereu la fel de blând și bun cu mine pe cât era uman posibil. De aceea nu puteam fi supărată pe el. Fratele meu geamăn era lumea mea.

Bunicul a sorbit din ceaiul său. Am rămas amândoi în liniște deplină până când ușa s-a deschis.

A intrat un bărbat la vârsta a treia ce-mi amintea de bunicul. Amândoi erau foarte bine: supli, drepți, în formă, bine îngrijiți.