Dacă știu că îi e mai bine fără mine, de ce? Doar de ce? De ce mereu îmi e gândul la ea? De ce mereu îmi e dor de ea? De ce încă îi țin cadourile? De ce o mai am în suflet dacă e inima-i de piatră? De ce ea după ce a plecat mi-a lăsat o ceață deasă în mintea mea? O ceață de care nu pot scăpa... De ce îmi e dor de ea dacă-i sunt otravă? De ce mă doare dacă știu că o doare? De ce îmi e dor de noi dacă ar trebui să mă bucur că n-o mai omor? De ce, de ce acum când noi ar trebui să fim mai bine suntem mai rău ca la început? De ce nu vreau să-mi fie străină? De ce o vreau lângă mine dacă știu că relația noastră e toxică? De ce țin la acest noi? De ce... Doar de ce o vreau în lumea mea dacă ea nu poate exista nici cu nici fără ea. Ea are o lume, un viitor, nu ca mine... un cerșetor de iubire ce nu poate avea ceva prețios ca ea. Ea are o viață un viitor, eu tot ce am e o amintire și un zâmbet dulce de amor, un parfum după care eu mor...
.
.
.
.
.
Deși doare mai tare că am acceptat, doare atât de tare încât încep să mă pierd, încep să pierd emoții, să pierd zâmbetul, să pierd sentimentul de dor, să pierd parfumul după care mor și parcă devin persoana care o dată o disprețuiam persoana de care voiam să scap. Acum persoana aia toxică... sunt EU.
