contrôle

0.1

Familie

Toată lumea vrea să se îndepărteze de mine. Îi ţin la distanţă făcându-le un bine, o plăcere de fapt - dar plăcerea aduce o fericire pe o durată limitată, scurtă. La final, cred că tot lor le va părea rău. Sau poate nu... Poate îi fac mai fericiţi stând departe de ei, izolându-mă de lume. Cine nu ar vrea să stea departe de mine? Sau, ca răspunsul să fie mai scurt; cine ar vrea să-mi fie alături? Nimeni. Niciodată, dar nici măcar o singură dată, nu am întâlnit pe cineva căruia să-i placă compania mea pe o durată mai lungă de trei zile... Părinţii-mi spun că mă iubesc, dar eu le pot citi privirile. Mă privesc cu teamă, cu părere de rău, iar uneori cu ură. De ce se tem? Vor să mă facă să mă simt vinovată pentru ceva? Pentru că le-am stricat viaţa?

I-am auzit de multe ori certându-se, dar niciodată nu apucau să termine deoarece mă vedeau că-i spionez şi începeau să se comporte normal, crezând că n-o să observ şi asta. Ei bine, ce nu-şi dau ei seama e că sunt foarte atentă la detalii şi nu mă las surprinsă de nimic. Părinţii mei vor divorţa, chiar dacă nu recunosc asta şi nu dau niciun semn încă. O ştiu, o simt, sunt sigură de asta. Cred că mama va ceda prima, îi pot citi nesiguranţa pe chip de fiecare dată când cineva vorbeşte de viitorul familiei noastre. Probabil şi ea s-a săturat să suporte atâtea urlete şi, mai ales, pe mine. O compătimesc deoarece tot ce aude zilnic e "îmi pare rău de fetiţa ta", "trebuie să fie greu", "Doamne, cum te descurci" şi exteriorizările tatei. Mama încearcă să pară mai apropiată de mine, însă tata nici nu se străduie. Totuşi, teama se poate citi în ochii lui la fiecare întâlnire între patru ochi.

Hmm... am spus că părinţii mei vor divorţa? Ei bine, probabil unul din ei se va sinucide înainte ca divorţul să aibă loc. Cum am spus, nimic nu mă surprinde. Cred că sunt sătui să locuiască cu mine, să iasă pe stradă cu mine şi să-şi petreacă timpul cu mine; nu că pe mine m-ar deranja. Sentimentul e reciproc.

De câţiva ani buni, cred că după moartea lui Jacqueline, părinţii mei şi relaţia mea cu ei s-a schimbat. Până acum şapte ani eram o familie de invidiat, una fericită, cu puţine certuri insignifiante. Lumea ne vizita tot timpul, mergeam la alţi oameni acasă, eram prieteni cu toţi vecinii, aveam un câine şi nu exista zi în care să nu râdem cu gura până la urechi. Până acum şapte ani, n-am văzut-o pe mama plângând, nu exista teama şi nesiguranţa oamenilor în privire când aveam parte de contact vizual, tata nu o agresase niciodată pe mama, şi cu siguranţă nu era aşteptat un divorţ. Eu eram doar un copil pe la nouă ani, dar încă-mi pot aduce aminte fiecare lucru petrecut până atunci. Fericirea ne descria familia şi exista o armonie imensă în ea. Până şi bunica ne făcea vizite, iar mătuşile, verişorii şi unchii erau nelipsiţi de sărbători. Cum se pot schimba toate în atât de puţin timp?

Uneori nu înţeleg de ce părinţii mei se comportă aşa în preajma mea. Ei mi-au dat viaţă, sunt ruda lor, nu? Sunt proprii mei părinţi; cred că până acum mi-aşi fi dat seama dacă aş fi fost adoptată (sunt atentă la detalii, cum am mai spus). Totuşi, momentele de confuzie în legătură cu familia mea trec repede. Ei de ce nu ar face-o? De ce s-ar comporta diferit? De ce şi-ar irosi oricine timpul cu mine? Nu există un motiv pentru niciuna din situaţii, şi m-am împăcat cu gândul ăsta. La un moment dat, trebuie să faci şi ce nu-ţi place şi să te obişnuieşti cu asta.

Mi-e milă de părinţii mei. Îmi pare rău de ei pentru că nimeni nu merită să aibă aşa o povară ca mine pe cap. Nimeni nu merită să fie speriat şi temut de acţiunile propriului copil şi să fie privit aşa cum mama sau tata este. Ştiu că sunt o povară pentru ei, i-am auzit certându-se; deşi după aceea încercau să mă facă să uit ce au spus sau să trec cu privirea ca şi cum nu s-ar fi întâmplat, eu doar aprobam şi păstram totul în sinea mea.

Părinţii mei nu mă iubesc, iar sentimentul de dispreţ e reciproc; chiar dacă ei nu ştiu asta. Nu vreau să le fie şi mai frică pe moment, dar ce e menit să se întâmple se va întâmpla. Uneori chiar le spun că îi iubesc, iar asta mă ajută la a le câştiga încrederea. Poate că nu sunt atât de proastă pe cât par... Ştiu să-mi ascund sentimentul de dispreţ şi ură pe care i-l port oricui foarte bine. Urăsc pe toată lumea, şi uneori mă gândesc de ce... De ce nu? Toţi merită să fie dispreţuiţi de mine şi, într-un fel, mă simt bine ştiind că le e teamă de mine. Nu ştiu dacă au de ce, dar faptul că nimeni nu mă place e un lucru bun. Nu vreau ca lumea pe care o dispreţuiesc să sufere lucruri mici ca respingerea; ei merită ceva mai mare.

Părinţii mei vor avea parte de cel mai mare cadou dintre toate. Eu fac câte un cadou oricui, mereu am în plan un norocos care se va bucura de cadoul meu. Totuşi, cred că părinţii mei merită unul mare. După tot ce au suportat, măcar atât voi face pentru ei... Dar mai trebuie să aştepte până să-mi primească cadoul. Fiecare secundă în plus mă ajută atât pe mine, cât şi pe ei. Sper că o să fie încântaţi de ce vor primi, ştiu că vor fi... Toată lumea apreciează cadourile mele, chiar dacă la început le e teamă. Eu le ofer fericire tuturor, nici măcar nu trebuie să ceară; vine rândul fiecăruia.

Mama obişnuia să-mi cânte foarte mult când eram mică, şi asta cred că mă va ajuta la cadou... Mama mea va fi fericită. Toţi oamenii pe care-i dispreţuiesc vor fi fericiţi în final, iar părinţii mei vor avea parte doar de puţin mai multă fericire; ei merită.

Nu cred că cineva se aşteaptă să le fac un cadou şi părinţilor mei, toată lumea ştie că am o relaţie mai rece cu ei. Dar cum i-aş putea uita? Ei cunosc cel mai bine surprizele mele, aşa că poate în viziunea lor sunt puţin mai bună. Ce altă adolescentă de şaisprezece ani le pregăteşte cadouri atâtor oameni? Lumea ar trebui să mă privească mai bine. Nesuferiţii.

Familia mea, ca oricine altcineva pe care cunosc, are o frică teribilă faţă de Betty. Atunci e momentul în care frica părinţilor faţă de mine ajunge la cote maxime, şi asta e singura chestie pe care n-o înţeleg; în prezenţa lui Betty parcă îşi aduc aminte cine sunt şi teama lor mi se pare prostească. Asta mă enervează şi mai tare. Nesuferiţii!

E momentul să dăruiesc un alt cadou.