Descrețiri de Dimineață

Vindecarea ologului din naștere

[Faptele Apostolilor 3:1-11]

---

La poarta cea frumoasă a Casei Celui Sfânt
Pe unde credincioșii intră cu pas mărunt
S-aducă jertfe, daruri, sau laude în cânt;
Pe unde cărturarii învață din Cuvânt,
Și unde plâng sărmanii, cu rugăciuni în gând,
Sau unde fariseii se semețesc în vânt,
Am fost adus și eu, și nu plec prea curând.

De dincolo de poartă, în curte și-n pridvoare
Se-aud în murmur glasuri, și forfota e mare,
Căci dincolo de trepte e Templul: o splendoare
În raze de lumină, cum strălucește-n soare!
Și dincolo de prag - parfum de sărbătoare,
Dar eu... stau trist la poartă, privesc absent în zare;
De ce? Nu pot intra, n-am vlagă în picioare...

De către niște semeni am fost adus pe pat,
Căci m-am născut olog, nu pot multe să fac
Ca să-mi câștig o pâine, sau haine să îmbrac.
Prieteni? N-am pe nimeni, nu prea le sunt pe plac,
Să cer pomană, milă, atât am fost lăsat.
Sunt doar un cerșetor, nu-i rost să mă prefac;
Numită că-i "Frumoasă" e poarta unde zac...

Pe când astfel de gânduri mintea îmi preocupă,
Privesc departe-n zare și văd, ca o nălucă,
Suindu-se la Templu, pe drumul care urcă,
un individ. Se-apropie: pare gătit de rugă.
Îi cer o milostenie 'nainte să se ducă
Iar el, de la distanță, niște bănuți mi-aruncă;
Se teme, ca și cum a mea prezență-l spurcă.

Aș vrea să-i spun că neputința nu mi-a fost vrerea,
Dar vorba mi-o înghit și îmi opresc pornirea.
Olog sunt, oropsit, îmi recunosc smerirea,
Deci spun că-i mulțumesc, plecându-mi jos privirea.
Mă-ntind să iau bănuții, și îmi ascund durerea
ce-n suflet mă apasă... - "așa mi-o fi menirea?" -
Dar văd cum urcă alții: par doi din Galileea.

Îmi dreg în taină vocea, privirea 'mi-e curioasă,
Căci parcă simt în ei o dragoste duioasă;
Aștept s-ajungă-aproape de Poarta cea Frumoasă,
În jos îmi aplec fruntea, cu gestică pioasă
Și-aduc 'naintea lor o cerere sfioasă:
"Ah, domnii mei, din inimă miloasă
îngăduiți un bine, și un bănuț îmi lasă..."

Vibrează între noi tăcere încordată:
Că cei doi s-au oprit și cumpănesc în faptă.
Şi-atunci vreau să le spun de milă înc-o dată
Dar, "Uită-te la noi!" a zis unul, deodată.
Acum, privirea mea, cu-atenție încărcată
Pe-a lor o întâlnește în legături brodată;
Și unul parcă-i fiu, iar altul pare tată.

"Argint și aur nu am, dar nici nu-i de folos,
Ce am să-ți dau e însă un nume: e Hristos!
Isus din Nazaret, El din mormânt s-a-ntors,
A înviat din morți! Rupând lanțul cel gros
a-nvins robia nopții: păcatul tenebros.
Și-n al Său Nume sfânt, puternic, glorios,
Îți poruncesc: te scoală și nu mai sta pe jos!"

Ce vorbe sunt acestea? Ce îmi e dat s-aud?
Isus din Nazaret, și al Său Nume sfânt...
Parc' am mai auzit, însă, acum demult,
Printre sobor și preoți umbla un zvon, un vânt,
O-nvățătură despre-al lui Dumnezeu Cuvânt...
Dar chiar atunci, bărbatul ce mi-a vorbit, crezând
m-a apucat de mână, m-a scos din al meu gând.

Și, luându-mi mâna dreaptă, m-a ridicat în sus:
Îndată, tălpi și glezne s-au întărit nespus
Iar trupul, într-o clipă, mi-a fost deplin supus!
Și parcă am uitat că alții m-au adus
la ceasul dimineții, la poartă când m-au pus,
Căci iată: acum umblu și țopăi, sar în sus!
Viu este Dumnezeu! M-a vindecat Isus!