overdosed

prolog

               În ziua în care am împlinit 23 ani, totul era schimbat. În jurul meu totul rămăsese la fel; norii erau la fel de albaştrii şi nedoritori de soare, eu locuiam pe aceeaşi stradă prăfuită şi plictisitoare, oamenii păreau a avansa cu vârsta dar nu şi cu personalitatea, iar soarele răsărea din acelaşi punct, zilnic, şi apunea în acelaşi punct, în fiecare seară. Totul se rezuma la mine. Mă schimbasem, nu ştiu cum, dar mă simţeam mai puternică, mă simţeam mai bine cu mine însumi şi asta îmi dădea încredere. Aşa că atunci când m-am ridicat din pat în acea dimineaţă, voiam să eman acea schimbare. Trăisem la fel, de la terminarea liceului şi până acum, în fiecare zi încercam să accept că nu trebuia să mă duc la liceu în acea zi, în fiecare zi încercam să îmi reamintesc că nu mai sunt adolescent. Şi-am făcut asta timp de 5 ani; dar acum voi opri totul, voi realiza că m-am maturizat şi voi începe ceva nou.

                Iar când am trecut prin faţa oglinzii în acea zi puteam să jur că sunt aceeaşi. Am încercat timp de 5 ani să trec peste tot ce s-a întâmplat rău în viaţa mea şi tot ce îmi doream e să-mi stăpânesc emoţiile şi reacţiile.

                Trăisem ca într-o colivie, simţind cum gratiile compuse din nefericire şi regret îmi astupau pe zi ce trece aerul şi sufletul. În săptămâna în care mama a plecat definitiv în Olanda, cu job-ul ei la început hobby şi acum carieră, a fost probabil săptămâna în care mi-am confecţionat colivia. M-a invitat într-o cafenea, într-o zi de vară al cărei vânt cald şi lin încă îl mai simt pe propria-mi piele, s-a comportat ca orice mamă de treabă şi în pas cu tendinţele povestindu-mi de ea la finalul clasei a XII-a (tocmai terminasem liceul şi eram destul de euforică), mi-a amintit că liceul e cea mai frumoasă perioadă a vieţii şi m-a rugat să nu o uit, iar după ce şi-a comandat al doilea cappucino mi-a zis că peste 2 zile pleacă în Olanda. Şi eram pe cale să răstorn masa, iar ea a continuat: afacerea merge bine, ştii şi tu asta, Jade. Numele meu mângâiat de timbrul ei vocal mi-a liniştit puţin temperamentul, dar acum eram confuză. Ea şi firma sa de decoraţiuni interioare prosperau pe zi ce trece, eram conştientă de asta, dar o conduse de la distanţă timp de ani buni, cu vizite regulate; dar nu cu mutarea ei acolo. Iar acum mă uitam la ea, la părul său revărsat rebel, ca în tinereţe, pe care i-o văzusem în fotografii, la faţa sa atât de frumos structurată chiar la 58 de ani şi mai ales la felul în care mă privea, arăţi de parcă vei începe să plângi, Jade. Şi da, vedeam puţin mai înceţoşat şi mă abţineam să nu izbucnesc în lacrimi chiar acolo, în mijlocul acelei cafenele scumpe şi fandosite.

               Iar la 5 ani de când chiar începusem să plâng la acea întâlnire cu mama, Jadly devenise un brand cunoscut în Olanda. Mama reuşise şi tot ce puteam face e să fiu mândră de ea. Dar totuşi regretam că fix numele copilăres de Jadly era acum pe buzele olandezilor; o rugasem pe mama să găsească alt nume. Dar ce a fost a fost.

               Acum eram în bucătărie, simţindu-mi nările îmbibate de mirosul cafelei. Şi mi se părea ironic felul în care eram dezgustată de acest miros şi de acel gust, acum ceva ani. Eu şi cafeaua începusem cu stângul, dar acum suntem de nedespărţit. Acum colivia îmi poartă mirosul ei, ca multe alte lucruri care mi-au schimbat viaţa pentru totdeauna. Mirosul mi-a impregnat colivia la câteva zile după ce am intrat în ea, aruncată fiind de vorbele unui doctor prea ridat, prea încătuşat şi prea plin de carouri. Era vară, iar când primeam poze de la prietenii mei cu ei stând pe şezlonguri la soare eu mă răcoream în bătaia aerului condiţionat al holului spitalului St. Maurice. Şi aşteptam de o jumătate de oră ca un aşa-zis doctor Chained să mă primească în cabinetul lui, şi de jumătate de oră nu a venit şi deja dârdâiam de-a dreptul de la aerul condiţionat îndreptat chiar spre faţa mea. Iar când mă enervasem şi voiam să o iau pe asistenta de la recepţie la întrebări, am văzut un doctor prin haosul de pacienţi şi am ştiut că e doctorul încătuşat pe care îl aşteptam, cu atât mai mult cu cât nu trecuseră deloc doctori pe holul în timpul în care am aşteptat, ci doar pacienţi, infirmiere şi persoane aflate în vizită. Iar când doctorul începuse să-mi vorbească, tot ce puteam face e să mă îngrijorez mai mult cu fiecare cuvânt pe care îl rostea, să mă holbez în gol la cămaşa caroiată care se vedea pe sub halatul de doctor şi să sper că acele cuvinte din limbajul medical pe care doctorul le rostea şi eu nu le înţelegeam să nu fi însemnat ceva grav. Chris era în spitalul psihiatric de o săptămână, după ce încercase să se sinucidă, iar această încercare, combinată cu paranoia de care suferea a dus la internarea lui urgentă. Iar acum fusesem chemată de urgenţă în legătură cu o urgenţă care era îndeajuns de urgentă încât să nu mi se spună care e urgenţa.