The Killers Game I. Dark Secrets

5. Dusmani de familie

-Ce ar fi asta? Ori renunti, ori te omor eu cum am făcut și cu fratele tău. Nu ma crezi în stare? Harry a omorât pe cineva? Christopher ridică mâna, și imediat simt două brațe luandu-mă de gat, apoi un pistol la tâmplă.

Inima începuse să-mi bată puternic încât aveam impresia că o să sară. Matahala din spatele meu mă tinea strâns încât abia puteam să respir. Eram terifiată. La momentul de față, incidentul de aseară era nimic pe lângă asta. Mi-am deschis ochii, realizând că i-am avut închiși până acum, și m-am uitat la Harry care exprima îngrijorare. Totuși, nu făcea nimic. Încă îl tinea pe Ronald de bluză. El zâmbea sfidător văzând cât de afectat părea Harry de asta. Așteptam să-l apuce pe mutantul din spatele meu de gât și să-l arunce, eliberându-ma dar spre surprinderea mea a început să râdă.

-Asta e patetic. Crezi ca îmi pasă de ea? Nu contează pentru mine nici cât negrul de sub unghii. Omoar-o! Chiar te rog. astea fiind spuse a plecat, fără să se mai uite în spate.

Voiam să plâng. Voiam să plâng în hohote și să mă duc înapoi la gașca mea pentru ca nu aveam ce căuta aici. Dacă până și Harry mă tratează ca pe o momeală înseamnă că procentul importanței mele e 0%. Nu au nevoie de mine. Sunt doar o persoana IN plus. Sunt o roată de rezervă.

Ronald a înjurat ceva ce numai el a auzit apoi a făcut semn matahalei să mă lase. Nu am mai stat pe gânduri și am fugit cat de repede am putut. Nu voiam să mai stau aici așa că am început să o caut pe Loreen ca sa ma ducă acasă. Din fericire, am tinut minte drumul dar încă nu aveam mașină.

Mergeam și tot mergeam dar fiecare la fiecare metru parcurs, un alt gând care ma afunda și mai tare îmi invada mintea. În ce m-am băgat? Așa va fi mereu? Mai sunt alții ca Ronald? O sa fiu mereu în pericolul de a muri? Atâtea întrebări. Atâtea întrebări și totuși niciun răspuns. Iar cel mai rău era ca nu puteam face nimic. Nu am suficienta forță, nu am nicio armă, nu știu cum să lupt. Tot ce știu să fac este să întreb tot timpul pentru ca nu am nici cea mai vaga idee despre ce se întâmplă. Sunt în confuzie continua și absolut nimeni nu mă lămurește. Asta îmi aduce altă întrebare. Sunt doar o momeală de scurtă durată ? Doar o ființă neimportantă pe care o poți omorî ușor fără ca (,) cuiva sa-i pese? Lista întrebărilor s-a mărit, pe când cea a răspunsurilor încă așteaptă un element.

Eram puțin ametita. Abia mergeam. Asta era o scuză excelentă pentru absența mea. O tot căutam pe Riley dar o ceaţă vagă mă împiedica să disting câte ceva.

-Sky? aud vocea persoanei pe care o căutam. Skyler, ești bine? mă tine de brat în probabil fiind că a observat ca abia ma tineam pe picioare.

-Nu prea. Mă doare capul. Du-mă acasă și da-mi o pastilă, ceva. îi spun știind deja ca o sa accepte. Nici ea nu avea chef de școală.

-Am exact ce îţi trebuie. zâmbește. Știu zâmbetul ăsta. E zâmbetul ei înainte de a face ceva diavolesc dar sunt prea confuză ca să mai gândesc limpede. Mă rog să nu fie ceva grav ci doar o amenințare care îmi aduce aminte de menstruație.

Am urmat-o pe Riley pana la mașina ei albă. Mă bucuram că toti sunt la ore și nimeni nu vede ca încercăm să chiulim.

Am deschis greu portiera și m-am așezat pe scaunul confortabil al pasagerului. Ca și cum amețeala nu era deajuns, burta a început să-mi facă fite. Riley căuta chestia care îmi trebuie iar eu muream de durere. Mai ales că incidentul SI cuvintele lui Harry intensificat durerea. Dana a spus ca îi pasă de mine. Nu e așa. Nu e deloc așa. Preactic, l-a pus pe Ronald sa ma omoare. Nu-l interesa dacă săraca fată neajutorată era omorâtă de o matahala cat cinci brazi. Tot ce conta era ca el era nevătămat. Eu aveam...