25 de ore până la răsărit

Prolog

Să fie săltată în mijlocul nopții de către tranieni nu făcea parte din planul fetei. Noaptea era rece, dar plăcută. O binecuvântare după căldura acelei amiezi. Totul a fost silenţios şi rapid. Fără nici un avertisment, plapuma moale i-a fost smulsă şi aruncată într-un ungher îndepărtat al camerei micuţe în timp ce era trasă de mână afară. La început nu a înţeles ce se întâmplă, speranţa unui simplu coşmar fiind cea mai plăcută variantă. Dar nu era doar un vis şi a realizat asta în clipa în care a fost trântită pe podea alături de restul familiei sale.

Ştia că lucrurile vor decurge astfel, doar că refuzase constant să creadă că i se poate întâmpla ei. Până la urmă era doar o copilă ce abia îşi serbase aniversarea de paisprezece ani, avea încă dreptul să viseze. Sau cel puţin aşa crezuse până acum, când îşi vedea tatăl zbătându-se în propriul sânge, cu grumazul sfârtecat. Încercase să îi salveze, dar eşuase.

Totul se petrecuse subit. Învălmăşeala, mirosul greu de cenuşă şi praf de puşcă îi îngreunară fetei puterea de concentrare. Cu toate acestea nu dădu o clipă drumul mânuţei fratelui ei, aşa cum fusese învăţată să facă. Înainta lent în masa de oameni mânaţi către camioanele militare, încercând să nu îşi scape mama din ochi. Împinşi tot înainte, erau înconjuraţi de un înalt grilaj ce le asigura captivitatea. Ca animalele.

- Mami? se auzi glasul firav al fratelui ei mai mic. Îmi e frică...

Mama celor doi se opri o secundă şi îşi privi copiii. Privirea-i era pierdută, căutând o alinare undeva unde nu exista.

- Până şi ea crede că s-a sfârşit. Suntem pierduţi! îşi şopti fata pentru ea, înspăimântată.

. Într-o fracţiune de secundă i se derulară posibilităţile prin faţa ochilor. Şi erau limitate. Ori acţiona, ori murea. Părinţii ei vorbiseră adeseori noaptea, pe când îşi credeau copiii adormiţi, despre posibilitatea de a evada şi despre metodele prin care ar putea face asta. Iar acum iat-o, apucându-şi strâns de mană fratele, şi luând-o la fugă prin mulţime.

Încercă să ignore strigătele disperate ale mamei sale şi se strecură cu grijă până ajunse la grilajul ce le îngrădea libertatea. Sârma se întindea pe o suprafaţă întinsă, fiind păzită din loc în loc de ei. Se pregătiseră bine pentru această captură observă fata, prinzându-şi mânuţele micuţe de gratii. Nu se putea căţăra pe ele, ar fi fost observaţi. Trebuia sa treacă, dar cum?

- Vreau la mami...! începu cel mic să plângă.

- Shh...! îi spuse ea agitată.

Si atunci îi veni o idee. Trăsnită, dar era totuşi tot ce avea. Se aplecă şi cuprinse umerii fratelui său cu palmele.

- Hei, ascultă aici. Vrei la mami?

Băiatul dădu din cap, scâncind.

- Vezi gardul ăsta? Mami e dincolo de el, noi trebuie doar să săpăm şi imediat ce trecem de el o să ne întâlnim cu ea, înţelegi?

- Serios? întrebă el neîncrezător.

Deşi avea numai 9 ani, era foarte perspicace pentru vârsta sa. Cu un sărut cald pe frunte, fata iţi muscă buzele vinovată şi îl asigură de vorbele sale apoi începură să sape. Oamenii treceau pe lângă ei, înghesuiţi, spre camioane. Pentru o secundă, fata avu impresia că voiau să-i dea de gol dar imediat realiză că tot ceea ce încercau ei era să îi ascundă cât mai bine.

Într-o zi, ne vom revanşa faţă de ei, decise fata în timp ce se strecura împreună cu fratele ei pe sub gardul de metal. Îl împinse pe acesta primul, apoi ieşi în urma sa, rămânând culcată o vreme.

Aproape liberi. Întunericul putea să îi acopere dar trebuiau să fie precauţi la luminile puternice ale lanternelor ce se roteau pretutindeni.

- Când spun trei, alergi. Doar aşa putem ajunge la mami, bine?

Băiatul dădu din cap că da. Se ridicară cu grijă în picioare, lipiţi cu spatele de gard.

- Trei!

Nu apucă să respire decât o clipă înainte ca fata să îl tragă de mână. Cu un curaj nesăbuit cei doi se avântară în întuneric, străbătând în grabă piaţa pustie. Ţinta lor era pădurea aflată în partea opusă, singura care îi putea salva în acele clipe.

O împuşcătură a răsunat în noapte şi toată zarva mulţimii s-a oprit brusc. Strigătul sfâşietor l-a făcut pe micuţ să se oprească o clipă, dar ajunseseră prea departe ca sa îi permită să îi compromită. Cu un ultim efort l-a luat în braţe şi a ajuns cu greu la adăpost. Abia atunci şi-a permis să îşi tragă sufletul o clipă cât să vadă că fusese împuşcat un bărbat ce încercase să iasă pe sub gard. Însă timpul le era preţios dacă nu voiau să ajungă în acelaşi stadiu. Porniră la întâmplare cât mai adânc în pădure.

Era desculţă, iar cămăşuţa de noapte abia îi acoperea genunchii. Cu toate astea, gândul că ei ar fi putut fi cei împuşcaţi o îngrozea şi motiva în acelaşi timp. Înaintară la întâmplare sperând la o salvare.

- Surioară? Unde e mami?

Fata se opri să îşi tragă sufletul. Nu ştia ce să îi spună aşa că începu să cerceteze întunericul. Habar nu avea unde se aflau şi îi era foame.

- Haide...!

Îşi trase fratele de mână şi continuară să se avânte în neştiinţă, cât mai departe de atacatorii lor.

Zgomotele discrete din spatele tufişurilor şi umbrele ce se conturau în faţa lor îi făcură să se oprească. Fata îşi trase fratele în spatele ei, protejându-l cu palmele. Dacă erau ei, ştia că e inutil. Or să îi omoare pe amândoi într-o clipă, dar nevoia de a avea grijă de micuţ era mai mare ca raţionamentul ei în această clipă. Cu paşi repezi, agili, umbrele prinseră formă în faţa lor mai repede decât îşi imaginase ea.

- Ce tabără? spuse o voce din grupul aflat în faţa copiilor.

Fata le studie o clipă chipurile umbrite. Toţi păreau tineri, cel mai bătrând dintre ei având în jur de treizeci de ani. Purtau arme simple în curele agăţate de piept, fiind îmbrăcaţi simplu. Nu avea nimic de pierdut, avea oricum să moară. Putea amâna totuşi asta.

- Beignareni. Tabăra Beignar.

Fata încercă să pară sigură pe sine atunci când cuvintele îi părăsiră buzele, însă tot ce reuşi fu o şoaptă tremurată.

- Cum aţi ajuns aici? întrebă neclintit cel mai mare dintre ei.

Micuţul trase încet de rochia fetei, morocănos.

- Ai spus că mergem la mami!

Fata îl ignoră şi îşi îndreptă atenţia spre grupul din faţa ei.

- Pe sub gard. Am evadat.

Cu siguranţă, anchetatorii ei nu erau tranieni, altfel ar fi fost împuşcaţi în clipa aceea. Cu toate acestea, orice speranţă fu distrusă când un ordin de a fi luaţi veni ca de nicăieri. O fracţiune de secundă şi capul îi era acoperit, cel mai probabil de un sac. Braţele subţirele îi fură cuprinse de două mâini mari, solide. Suntem pierduţi, fu tot ce putu să gândească înainte să fie târâtă prin pădure.