Misterele trecutului

Capitolul 2

   Allison Carter. M-am agățat de acest nume în următoarele două săptămâni. Everly m-a ajutat să o caut, iar azi aveam însfârșit un rezultat. Allison era o femeie la vârsta a doua, ducea o viață modestă într-un cartier retras. În tot acest timp aveam o rudă care locuia în același oraș cu mine și nu am știut nimic. Everly m-a ajutat să obțin toate informațiile posibile pentru a o găsi pe Allison.

   Ieri am împlinit optsprezece ani, ceea ce însemna că Allison a primit scrisoarea care avea să o înștiințeze despre mine. Dar dacă nu a primit-o? Dacă scrisoarea s-a pierdut? Daca va crede că e o farsă?Nu! Nu se poate așa ceva! Trebuie să cred. E tot ce mi-a mai rămas.

   Azi era ziua cea mare. Voi părăsi orfelinatul pentru totdeauna. Everly s-a oferit să mă găzduiască căteva zile până voi reuși să mă gândesc ce vreau să fac. Nu cred că aș fi reușit fără ea. Mi-a fost mereu alături, chiar dacă până la urmă sunt doar o străină. Everly se implica în viața fiecăruit copil de la orfelinat în încercarea de a-i găsi un cămin călduros.

   Aveam puține bagaje, doar două genți. Nu aveam lucruri personale înafară de pătura cu care am ajuns aici și care reprezintă singura mea legătură cu Maddison și Jeremiah.

   — Promiți că mă vei vizita? Sunny se uita cu ochii plini de lacrimi la mine.

   — Promit, Sunny! Nici nu vei știi că am plecat. Mâine o să mergem în parc, doar noi fetele, ce spui?

   — Ce bine!

   Am mai privit încă o dată spre clădirea impunătoare care mi-a fost cămin de când mă știu. Un sentiment de nostalgie mă apăsa, însă era totodată bucuroasă că am scăpat însfârșit din acest coșmar.

   — Vino, mașina e aici. Everly mi-a întins mâna și am urmat-o spre mașina ei. Era un Volkswagen beetle roz cu flori și fluturi pe uși.

   — Cred că ai lăsat copilul din tine să își facă de cap cu mașina asta, am spus și am zâmbit cald. Privirea lui Everly s-a întunecat, zâmbetul cald pierindu-i de pe față.

   — Defapt... fiica mea a decorat-o înainte să moară... a spus ea și a înconjurat repede mașina pentru a se urca la volan.

   Bună treabă Shasdow, nici nu ai părăsit bine orfelinatul că deja ai dat-o în bară cu singura persoană care e dispusă să te ajută. Am urcat și eu în mașină și m-am întors automat spre Everly.

   — Everly, îmi pare nespus de rău, nu aveam habar...

   Ea m-a întrerupt zâmbindu-mi, dar nu era același zâmbet inocent și plin de entuziasm.

   — E în regulă. Nu prea vorbesc despre asta... mă doare încă, deși au trecut atâția ani.

   Nu am mai spus nimic pentru că nu știu ce ar mai fi rămas de spus. În schimb, i-am zâmbit sincer și am mângâiat-o pe braț. Ea a pornit mașina și am plecat spre casa ei. Drumul a durat cam douăzeci de minute, timp în care am ascultat câteva piese de la diferiți artiști. Everly locuia într-un cartier bogat, deținând o vilă superbă.

    — Bun venit în umilul meu cămin, a spus ea și a făcut un gest cu mâna pentru a cuprinde toată curtea și clădirea mare.

   — Umil?! Clădirea asta e mai mare decât orfelinatul, Everly.

   — Ups, a ridicat ea din umeri. Vino, te conduc în camera ta.

   Camera mea, propria mea cameră. Era prima dată când aveam așa ceva.

   — Everly, pot să te întreb ceva?

   Ne aflam în fața unei uși maro care preupuneam că dă spre camera în care voi dormi eu. Everly a deschis ușa și a intrat în cameră, îndemnându-mă și pe mine să fac același lucru.

   — Orice, Shadow.

   Am ezitat câteva momente înainte de a o privi din nou. Îmi venea greu să pun întrebarea aceasta, însă de câteva zile nu-mi dădea pace.

   — De ce ai ales să mă ajuți, să îmi permiți să stau în casa ta? Sunt doar un alt copil de la orfelinat, nu am nimic special.

   Everly s-a uitat la mine după care s-a așezat pe patul uriaș din mijlocul camerei. A bătut cu palma locul de lângă ea și când m-am așezat mi-a luat mâinile în ale sale.

   — Îmi aduci aminte de ea... de fiica mea. Avea aceași culoare la păr, aceeiași ochi albaștri. Când erai mică aveai același entuziasm pentru viață și aceeași energie pe care o avea și ea înainte să...

   Puteam să observ durerea din ochii ei. Câteva lacrimi si-au făcut apariția în colțul ochilor, dar le-a șters repede.

   — Probabil te întrebi ce s-a întâmplat cu ea.

   — Everly, nu trebuie să îmi spui. Nu îmi datorezi explicații.

   — Defapt, cred că mi-ar face și mie bine să vorbesc despre asta. Nu am secrete față de tine, Shadow. Te las acum să te instalezi. Eu voi fi în bucătărie, pregătesc niște ceai.

   Am rămas singură în camera spațioasă și dintr-o dată am simțit un gol în stomac. Nu am mai avut propriul dormitor până acum. Nu am mai avut niciodată la fel de multă întimitate ca în ultima oră.

   Mi-am despachetat rapid lucrurile și m-am grăbit să o găsesc pe Everly pentru a scăpa de senzația de singurătate. M-am pierdut de cîteva ori până să găsesc bucătăria, iar într-un final am găsit-o pe Everly așezând două cești cu model floral pe o tavă. Când mi-a observat prezența a zâmbit.

   — Vino, a spus ea și am urmat-o în grădina înconjurată de flori.

   Ne-am așezat la măsuța umbrită de o umbrelă de soare. Scaunele acoperite de perne erau atât de comode încât am oftat când m-am așezat. Am luat cana oferită de Everly și am privit spre pisicile care se jucau printre tufele de trandafiri.

   — Cred că îți sunt datoare cu o poveste. A așezat cu grijă cana pe masă apoi și-a îndreptat din nou privirea spre mine. Ruth a mea a fost un miracol pentru mine și soțul meu, Shadow. Eram căsătoriți deja de șase ani și nu aveam nici un copil. Când am aflat că sunt însărcinată după multe încercări am fost în al nouălea cer de fericire. Sarcina a fost una cu risc, astfel am născut prematur la șapte luni. Însă Ruth a fost o luptătoare de mică. A rezistat lunilor petrecute în spital după naștere, însă a fost mereu un copil bolnăvicios. La scurt timp după ce a împlinit șapte ani s-a îmoblnăvit de cancer. Sistemul ei imunitar era slăbit, fiind un copil plăpând. Am încercat toate tratamentele, însă fără rezultat. Inima mea s-a rupt în două când am fost nevoită să văd cum îi pălește veselia din ochi. Pentru o mamă cel mai groaznic lucru este să își îngroape copilul.

   Abia când Everly a terminat de povestit am observat că obrajii îmi erau scăldați în lacrimi. Ruth a fost salvarea căsniciei lui Everly, însă moartea ei a distrus-o atât pe Everly cât și pe soțul ei care a părăsit-o la câteva luni după înmormântare. Everly mi-a povestit că soțul ei se schimbase complet și că nu îl mai recunoștea. Devenise distant, abia își mai vorbeau.

   — Cred că de aceea am vrut să lucrez la orfelinat, printre copii. Pentru a nu mă șimți singură. Am vrut să adopt de câteva ori, însă mă simțeam de parcă aș fi trădat amintirea fiicei mele. Everly și-a șters lacrimile și s-a ridicat, afișând un zîmbet plin e durere. Te rog să mă scuzi, însă eu o să mă retrag în dormitorul meu. Casa e la dispoziția ta, dacă ai nevoie de ceva te rog să te simți liberă și să folosești tot ce se află aici.

   Am privit-o pe Everly cum se îndreaptă spre intrarea în casă, după care am dus ceștile de ceai în bucătărie și le-am așezat în mașina de spălat vase pe care habar nu aveam cum să o pornesc. M-am întors în dormitor și am încercat să adorm, însă povestea lui Ruth mi-a acaparat gândurile apoi și visele.

***

Deci? V-am captivat atenția? Știu că până acum a fost plictisitor, dar vă promit, nici nu aveți idee ce am pregătit pentru shadow:)))