Viciul meu ( in curs de editare)

XIV

• Maverick

      A trecut o saptamana de cand Amira stă aici. In fiecare zi o vad cat se chinuie sa-si puna un zambet fals pe chip. As vrea sa ii vad adevaratele sentimentii, dar stiu de ce voi da daca isi da masca pe care si-a pus-o jos. I-am adus tot ce si-ar putea dorii: un televizor, carti, o consola, însă nu ma pricep la sentimente, toate par nevoi superficiale. Nu ii pot oferii ceea ce arde sa primească de fapt.

— Cum te simti in aceasta zi mirobolanta? spun schitand un zambet in timp ce ma asez pe scaunul de langa ea.

     Asta am facut in fiecare zi in ultima saptamana. Cand mi-a permis programul, eram aici, cu ea. Chiar daca nu vorbeam mereu, chiar daca linistea era uneori dureroasa, ne bucuram unul de compania celuilalt. Stand cu ea, era noua mea solutie de a ma deconecta de la toate problemele si planurile actuale. Dar pare o solutie mai periculoasa sa stau cu ea si sa discut dracu stie ce, decat sa gonesc cu 200 km la ora, riscand sa mor la fiecare curba.

     Cumva... statul cu ea ma facea sa ma comport bizar. Fara explicatie era mai incitant sa stau cu ea, sa o cunosc, sa vad daca frumusetea ii este si interiora, atat cat e exterioara, iar fata asta continua sa ma intrige. Speram ca daca petrec cat mai mult timp cu ea o voi găsii plictisitoare si irelevanta asa cum se intampla cu femeile care vuiesc in jurul meu.

— O sa-mi raspunzi la intrebari? spune ea ridicand o spranceana acuzator.

— Mereu ti-am raspuns la intrebari, zic nepasator privind altundeva, dar stiu si eu ca nu e adevarat ce zic.

— Dai raspunsuri vagi, ce pot fi intrepretate in nenumarate feluri, zice fixandu-ma aprig cu privirea.

— Ia-le cum vrei tu, prințesă, spun fixand-o la randu meu cu privirea. Te vindeci rapid, zic schimband subiectul privindu-i ranile.

    Ofteaza apoi rupe contactul vizual si se uite la tavan.

— De ce nu imi poti spune pur si simplu ? Cat ma vei mai tine aici? Vreau sa ies, se plânge ea.

— De îndată ce iti revii, vei putea ieși, spun fixand-o cu privirea.

— Asta spui de o săptămână, pufnește uitându-se urat la mine. Ma simt mai bine, pot sta in picioare, continuă, dând rapid plapuma la o parte, după care se ridică.

    Mana ii fuge instinctiv la rana abdomenului. Si ochii ii devin inlacrimati.

— Vezi, zic in timp ce o analizez cu privirea.

— M-am miscat prea rapid, zice scuzandu-se. Daca o iau mai incet, nu am nici o problema, zice in timp ce se aseaza in fund pe pat, tinandu-se cu mana pe zona unde e bandajata rana.

    Ii privesc pijamalele dragute cu ursuleți, blocandu-ma in ganduri cateva momente. Oare fac ceva gresit tinand-o aici?

— Heei, zice mai tare trezindu-ma din transa.

— Hm? murmur privind-o in ochii ei frumosi.

— Vreau sa imi vad familia, zice privindu-ma in ochi.

— Saptamana viitoare, zic iar gura luandu-ma pe dinainte.

    Nu mai puteam sa o refuz mult. Roșcata asta are niste trucuri in maneca, iar ochii ei plânși ma fac sa acționez imoral. Nu e in interesul meu sa o duc acasa stiind ca Vincent e posibil sa nu se tina de cuvant si sa ma dea afara rupand contactul cu mine. Dar stiu si ca nu e prost, nu ar risca un razboi cu mine. Apoi nu ar mai plange doar lipsa fiicei lui...

— Serios? zice iar un zambet larg ii apare pe chip, um zambet cald pe care nu l-am vazut toata saptamana, nu stiam ca puteam duce lipsa a asa ceva.

— Ce vrei sa mananci azi? zic, schimband subiectul