Pactul Răzbunării

♛𝔓𝔯𝔬𝔩𝔬𝔤♛

Probabil că toți am avut unele momente în viață care ne-au clacat.
Ne-au făcut să punem punct în locul în care ar fi trebuit sa punem virgulă.
De cele mai multe ori greșim, și cu toate acestea continuăm să susținem afirmativ că suntem bine, când în sufletul nostru se dă o mare bătălie.
Suntem oameni...cu toții am cunoscut binele și răul, fiecare a ales rațional, dar și irațional, suntem unii care atunci când privim în urmă, avem multe regrete, multe cuvinte nespuse, promisiuni neterminate, vise neîmplinite...
Eu sunt acel om care a uitat de multe ori, cine este, și cine vrea să devină, dar pe care iubirea l-a pus într-o situație neașteptată. Pot să vorbesc cu oricine despre orice, sunt un om care a învățat să asculte și să înțeleagă dincolo de cuvinte, și să vadă dincolo de masca care o avem la suprafață.

Mă tem de singurătate, în utlimul timp nu mă prea bucur de nimic. Dar voi avea întotdeauna timp pentru oameni, ajut pe oricine cu o vorbă bună, o mângâiere, un zâmbet, o lacrimă și am mereu o inimă primitoare.
Căci am fost în toate stadiile posibile.
Pentru unii sunt un om iubit, urât, aprobat, dezaprobat, acceptat, respins, înțeles, neînțeles, judecat. Sunt doar o simplă femeie, care are nevoie de pacea interioară, de echilibru, de locul ei sub soare...și de vise. Sunt o femeie care vrea să iubească și să fie iubită.
Am trăit mai multe povesti de iubire, pentru că asta ne oferă viață, o poveste frumoasă sau mai tragică care au în comun iubirea. Sunt și unele povesti frumoase, tragice, amăgitoare, menite să ne ofere experiențe. Viata mea e o adevărată poveste, cu multe intrigi, minciuni, secrete, povesti care mai de care, cu puțin zis mai halucinante, mai frumoase sau mai triste. Și cum nu pot exista povesti fără personaje, a trebuit sa întâlnesc fel și fel de oameni. Oameni care prin modul în care au intrat în sufletul meu, au contribuit mai mult sau mai puțin la formarea mea ca om.

Îmi amintesc și acum chipul blând al mamei mele, care-mi spunea mereu că sufletul este tot ce am mai de preț. Să nu-l urățesc și să nu-l pătez pentru nimeni și nimic. Că indiferent de luptele care se dau înafara lui, eu trebuie să-l păstrez mereu frumos și curat. Să nu îl aglomerez cu lucruri inutile și să nu primesc pe oricine în el.
Au trecut zece ani de când mi-am condus mama pe ultimul drum, însă cu trecerea timpului am uitat de acest sfat. Așa că am primit în sufletul meu pe oricine a dorit să intre. Dezamăgirile m-au lovit precum un bumerang. Fapt pentru care m-am schimbat, a început să-mi fie frică de cei ce vor da buzna, aducând cu ei răutăți, interese proprii și fără nici un sentiment viu sau frumos. Asta, pentru că au fost oameni care au năvălit în sufletul meu aducând cu ei minciuni, falsitate, iubire plină de ipocrizie și doar vorbe aruncate în vânt.

Au mai fost și oameni cu care am comunicat cât de puțin am putut, ținându-i dincolo de pragul ușii sufletului meu, pentru că teama de a fi din nou abandonată, călcată în picioare, și multe alte lucruri...nu le-am permis să intre. Și de multe ori greșeam. Pe alții îi rugam să intre atunci când mă simțeam prea singură, în timp ce pe alții îi rugam să plece. Și astfel sufletul meu a fost invadat, mai degrabă vizitat de fel și fel de oameni. Oameni buni, răi, sinceri sau falși.
Unii au contat, alții au fost simplii trecători care nu au lăsat nici o urmă sau amintire. Au fost persoane care au rămas în sufletul meu, alții au plecat, unii au fugit, iar câțiva au promis că se vor întoarce. Cu toate acestea fiind spuse am trecut prin multe, am pătimit, simțit auzit și văzut destule. Fiecare lecție de viață, poveste de iubire pe care am trăit-o, m-au învățat câte ceva. Am învățat să aștept, să pierd, să iert - și chiar să urăsc. Am învățat să renunț, să mă prefac, să mint, să mă mint, să înșel și să mă înșel...

Am învățat că, dacă aștept după alții, pierd timpul. Nu are rost să mă zbat să fac parte dintr-o viață în care nu sunt dorită și nici să rămân în locuri unde nu mai am niciun rost să rămân. Sper că am învățat sa fiu mai rezervată în a mă implica sufletește și să fac diferență între cei care mă iubesc și cei care doar mă folosesc după bunul său plac. Știu că rațiunea nu poate fi mereu în consens cu inima - și că ambele pot fi supuse rătăcirilor. Am învățat în timp să respect și să accept alegerile celorlalți, chiar dacă asta îmi influențează viața și îmi răstoarnă universul.

Datorită ultimei persoanei care i-am dat voie să-mi intre în suflet în urmă cu doi ani, am învățat că iubirea nu merită păzită. Îmi pare rău că tocmai acum mi-am dat seama de umbrele care m-au urmărit în tot acest timp. Le-am simțit și văzut atunci când mergeam pe drumul meu, iar acestea au cotit brusc pe alte drumuri. Din câte știu omul nu poate trăi fără iubire, și nimeni nu este menit să fie singur. Pentru că, oricât de împliniți am fi pe plan familial, social, profesional, material sau din orice alt aspect ce banalizează existența umană nu putem fi compleți, fără un suflet alături. Dar, pentru că iubirea nu este rațională și nu putem alege pe cine să iubim, la capătul tuturor luptelor interioare între inimă și rațiune, inima este cea care decizia finală.

Întotdeauna am fost considerată o forță, pentru că mă descurcam foarte bine în situații de criză. Așa că, la vârsta de optsprezece ani mi-am luat inima în dinți, și viața în mâini plecând de una singură în New York, pentru a-mi termina studiile la universitatea "John Jay" de justiție penală. Unde am terminat cursurile de "Criminologie", "Psihologie aplicată", "Tehnici de investigare", și ultima "Analiza comportamentului criminal".
Știu cât de ciudat ar trebui să sune pentru o tipă ca mine, având o fostă mama avocat, un tată doctor și o soră care lucrează sub acoperire ca psiholog în colaborare cu o firmă puternică și foarte renumită ce se ocupă cu prinderea infractorilor.

Cred că sunt una dintre puținele fete care aleg să-și urmeze viitorul pe acest drum. Am tras pe brânci să ajung unde sunt, ci nu datorită cunoștințelor tatălui meu sau a pilelor. Nu. Am mândria mea, și nu pot să neg că sunt al naibii de fericită știind că am ajuns pana aici datorită meritelor mele. Alte fete de vârsta mea erau visătoare și uneori naive, eu eram mult prea cu picioarele pe pământ și cântaream bine fiecare lucru și decizie împarte. Am o stimă de sine foarte ridicată și i foarte mare încredere în mine. Marea majoritatea rudelor din partea tatălui meu locuiau în New York, și și-au dorit sa foarte mult să vin și eu. Convinși că România nu-mi oferea prea multe perspective sau niciun beneficiu.

După terminarea liceului, am urmat un curs organizat de o universitate americană, care la sfârșit mi-a oferit un alt curs cu bursă dar, în New York. Datorită inteligenței și comportamentului meu, am studiat la cea mai bună universitate făcându-mi tatăl mândru. Astfel că aveam în fața mea un viitor sigur și frumos. Însă că de obicei viața trebuie să-ți dea o mamă de bătaie ca să fie sigură că nu repeți aceleași greșeli. Să începem cu prima mea greșeală. Alecs Valkov.