Împotriva tuturor

Capitolul I

Totul se întâmplă cu un motiv.
Așa se spune mereu, dar oare din ce motiv s-a întâmplat că a trebuit să mă întorc din nou acasă?
Din ce motiv trebuie să-i revăd pe cei care mi-au făcut atât de mult?
Din ce motiv trebuie să suport criticile vecinilor și privirile acuzatoare?
Din ce motiv, trebuie să-mi aduc aminte de toate nenorocirile pe care le-am trăit?
Stau așezată de cam cinci minute în fața porții și tot nu găsesc curaj să intru pe ea. Acum zece ani, când aveam doar optsprezece ani, am fugit de acasă. Am fugit din dorința de a scăpa de calvarul în care trăiam.
"Îl privesc pe așa zisul meu tată cum își scoate cureaua, pregătit să mă lovească pentru a nu știu câta oară. Îl privesc neutră cum îi spune mamei să nu se amestece, iar mama, îl ascultă.
Din nou.
Mama îl ascultă. Mama îl lasă să mă lovească. Îi permite să mă nenorocească. Îi permite să se poarte precum un animal cu fiica lui vitregă, fără ca măcar să se gândească că la un anumit punct, eu sau vecinii ne vom satura de toată situația asta.
De nopțile în care prin liniște, se aude doar vocea lui cum scuipă înjurături.
— Curvă nenorocită! Te-am crescut precum propria mea fiică și tu ce faci mă? Urlă-mi la mine simțind prima lovitură a curelei, dar ochii mei rămân ațintiți spre mama, care stă în spatele lui, privindu-mă fără ca să se amestece.
Dar totuși, nu m-ai fi crescut precum propria ta fiică, pentru că dacă o făceai, nu m-ai fi lovit niciodată chiar și atunci când nu eram eu vinovată cu ceva.
Simt cum a doua lovitură a curelei mă lovește din plin, dar nu-mi mut privirea de către mama, ba chiar din contră, o privesc cum tresare.
Simt cum a treia lovitură mă lovește din nou.
O simt și pe a patra, la puțin timp după ce a treia a reușit să-mi usture bine de tot pielea.
Îmi întorc privirea spre el, cu o privire fără pic de sentiment în ea. Îl privesc cum strânge în pumn cureaua, pe care o aruncă într-un final într-un colț al camerei. Îl privesc pe "tata" cum mai are puțin și îi pușcă o venă, după care își înfige mâna în părul meu, trăgându-mă de cap după el, timp în care pașii mei sunt rapizi pentru a nu-mi smulge acel bărbat părul cu tot cu piele. Ieșim în curtea casei, unde mă aruncă direct pe betonul proaspăt răcit de la soarele fierbinte al verii. Îmi ridic privirea și simt cum mă scuipă, simțind saliva lui căzând pe pielea mea bronzată.
Îmi plec puțin privirea dincolo de el, privind-o pe mama, care, în continuare nu se amestecă cu absolut nimic. Nu se amestecă ca să mă protejeze, nu pentru că îi este frică că ar putra s-o lovească și pe ea, ci din simplul fapt că nu-i pasă câtuși de puțin. Îl privesc în continuare cum se uită prin jur, parcă căutând ceva disperat.
Și totuși, acel ceva pe care l-a găsit.
Înghit în sec, privindu-l cum ține în mână lanțul câinelui nostru. Câine care a murit acum o săptămână. Lanț cu care bineînțeles, m-a mai lovit.
De o mulțime de ori.
Strânge într-o mână lanțul, iar cu cealaltă îi dă drumul, ca mai apoi să-l arunce direct peste mine, făcându-mă să țip de durere.
— De ce nu poți să fii ca orice altă fată din orașul ăsta? Spune acesta lovindu-mă încă odată. De ce trebuie să mă faci de rușine pe oriunde pui tu piciorul? De ce nu pot auzi și eu laude despre tine? Urlă de data asta, aruncând încă odată lanțul peste picioarele mele.
— Vecine? Aud vocea vecinului nostru strigându-l pe "tata" disperat.
Îl privesc cum așează lanțul lângă cușcă, după care se apleacă spre mine, luându-mă de păr din nou, astfel încât să-l privesc.
— Dacă-ți aud flitul, te joc în picioare. Ai înțeles? Mă întreabă pe ton jos, iar eu încuviințez tăcută din cap.
Simt cum îmi dă drumul, după care se ridică și pleacă la poartă. Îmi închid ochii și respir pe jumătate ușurată. Îmi trag nasul din cauza suspinelor, după care mă ridic privindu-mi picioarele învinețite. O privesc pe mama cum se apropie ca să mă ajute, dar mă dau un pas în spate, gest care o face să se oprească aproape de mine. Privesc spre poartă, cum soțul mamei discută cu vecinul atât de liniștit, dparcă nu m-ar fi bătut pentru a nu știu câta oară. Îmi întorc privirea spre mama, după care cu puterea rămasă în mine trec pe lângă ea, îndreptându-mă spre casă, cu gândul de a mă încuia în camera mea, departe de acel monstru."
Intru în curte într-un final, încercând să ignor amintirile care nici măcar în ziua de azi nu mi s-au șters din memorie. Las bagajele lângă ușa principală a casei, după care îmi fac curaj și bag capul pe ușă privind în împrejurimi, căutându-o pe mama.
— Mama? O strig intrând într-un final pe ușa principala a casei micuțe în care am locuit acum câțiva ani.
Intru pe ușa casei în care am copilărit, căutându-o pe mama, dar pare că ar fi mâncat-o pământul cu totul. Nici nu m-ar mira, pentru că la cum o cunosc, sunt convinsă că se bucură super mult că a m-am întors acasă.
Mda, nici eu nu sunt prea incantata de faptul că m-am întors acasă, dar viata nu ne oferă niciodată lucrurile pe care le vrem, ci cele de care avem nevoie. Niciodată nu m-am înțeles cu mama, dar până să se întâmple ce s-a întâmplat cu tata, am încercat să ne înțelegem, dar după ce s-a căsătorit cu Adan, relația mea cu mama s-a dus pe apa sâmbetei. Niciodată nu ne-am putut înțelege, iar soțul ei nu făcea nimic decât să pună paie pe foc, distrugând chiar și ultima fărâmă de înțelegere dintre noi două.
Ma întorc spre bucătărie, după care merg spre dormitoarul in care sora mea a stat, al meu fiind chiar cel de langa. Intru in dormitorul mamei, analizând cat de schimbat este. Gasesc pe sertarul de lângă patul ei o fotografie cu ea si Adan. Privesc fotografia în care erau extrem de fericiți, fotografie pe care o întorc în jos, astfel încât să nu mai strice priveliștea dormitorului. Privesc casa îndelung, realizând că nu mai niciun centimetru din casa în care am locuit acum zece ani.
Înghit în sec, amintindu-mi ca singurele lucruri pe care mi le amintesc din casa asta sunt de fapt cele urâte. Amintindu-mi fiecare reproș, fiecare înjurătură, fiecare lovitura a asa zisului meu "tată". Nu m-am bucurat când am aflat ca a murit, fie, cel puțin nu m-am bucurat pe jumătate. Chiar dacă o parte din mine s-a bucurat când am aflat, o parte din mine totuși a regretat, pentru că în fond era soțul mamei, la care știu că a ținut chiar dacă mă rănea pe mine fără milă.
Dar după cum spuneam, sunt sigură că s-a bucurat atât de mult, încât a fugit mâncând pământul. Când am fugit de acasă, am fugit cu doar câteva haine într-un rucsac și câțiva bani pe care i-am avut strânși. Mi-am lăsat toată viața în urmă, pentru că-mi doream să scap de chinul în care trăiam, deoarece, dacă mai rămâneam o zi, două, poate chiar trei sau patru în acea casă, aș fi sfârșit omorâtă în bătaie de soțul mamei, ea fiind primul martor, care în loc să mă apere, m-ar fi lăsat în ghearele diavolului, care era pregătit să omoare fiecare bucățică de umanitate din mine.
Ies din casă pe ușa principala, după care îmi iau cele două bagaje și mă îndrept spre curtea din spate a casei.
Ma indrept spre curtea din spate, unde o găsesc pe mama așezată pe fotoliul de la mica terasa pe care nu-mi amintesc s-o fi știut aici. Ma indrept spre ea oarecum bucuroasă că o văd. Mă opresc lângă fotoliu, iar mama îmi arunca o privire blândă, dar rece. Aceasta inspiră adânc și oftează în interiorul ei, lucru care mă face să mă simt jenant, dar încerc să nu-mi pierd zâmbetul de pe chip, pentru a nu-i da de înțeles că mă simt deranajata de gesturile ei.
Gesturi pe care nu le-a uitat niciodată.
Gesturi pe care le făcea dintotdeauna, mai ales când era în prezența mea.
— Ai ajuns, spune mama mea pe un ton dur, în timp ce își așează ceașca de cafea pe masă.
— Da, spun așezându-mă pe fotoliul care stătea chiar în fața ei, dincolo de măsuța rotundă care se afla între cele două. Cum te simți? O întreb așezându-mi mâinile în poală.
— Așa și așa, îmi răspunde ea sec.
O privesc pentru câteva clipe, după care îmi întorc privirea spre tot ce este în jurul meu. Privesc ghivecele de flori așezate de verandă, cărările de beton care duc spre ieșirea din casa. Îmi întorc privirea spre usa dinspre bucătaria de vară — măcar de ea îmi amintesc — care are legătură cu casa, iar ultima cărare din beton merge spre gradina cu legume. Înghit în sec, după care oftez ușor privind cu atenție și terasa pe care mama a făcut-o. Chiar lângă mine se află o bancă, iar în locul în care cândva era cușca câinelui se află un leagăn.
— Ați schimbat pe aici, îi spun mutându-mi privirea spre ea, păstrându-mi zâmbetul fals.
— Îhî, murmură mama.
—Sincer vorbind, abia am recunoscut casa, dar arată foarte bine, recunosc, încercând să creez o conversație între noi două.
— Am muncit mult, într-adevăr, îmi spune ea sec, dându-mi de inteles că nu-și dorește să comunicăm prea mult.
Exact ca pe vremuri Lena, nimic nu s-a schimbat!
Îmi așez mâinile pe genunchi, și bărbia mi-o las în mâini. O privesc pe mama atent. Îi privesc ochii albaștri pe care din păcate i-am moștenit, dar și parul șaten, pe care, din fericire l-am ascuns sub vopseaua de culoare brunet, pentru că, mi-am dorit să nu-i semăn. Îi privesc ridurile de pe chip, care sunt dovadă a îmbătrânirii ei.
— Și Nina este acasă? O întreb privind reacțiile mamei, iar femeia din fața mea se cutremură, de parcă cine știe despre ce aș fi întrebat.
— Nu, ea este la muncă, și oricum ea are casa ei la Huelva, îmi spune mama. Vine pe aici când și când, îmi spune dându-mi de înțeles că și sora mea a făcut același lucru ca mine. A căutat cea mai bună soluție ca să se salveze.
— Am înțeles, îi spun mamei în timp ce mă privea cu superioritate.
Mama a fost dintotdeauna dură cu mine, fie, nici eu nu eram ușă de biserică, dar de fiecare dată când știa că nu sunt vinovată de ceva, a preferat să păstreze distanța.
A preferat să privească cum fiica primului ei bărbat era chinuită în ultimul hal. S-a bucurat din plin că obținuse un ordin de restricție împotriva tatălui meu. Pentru că, doar așa a reuși să-l țină departe de mine, iar după ce am împlinit vârsta de optsprezece ani, nu am mai putut să-l contactez, aflasem că se mutase prin Asia... și era aproape imposibil să dau de el, mai ales știind că actualul soț al mamei mi-ar fi rupt întregul corp dacă ar fi aflat că am încercat să reiau legătura cu adevăratul meu tată.
La scurt timp după ziua mea de naștere, am aflat că decedase în Asia, așa că părinții tatei, l-au înmormântat în Polonia, de unde tata practic era.
Nu m-au chemat la înmormântare, și sunt complet convinsă că mama și Adan au avut o legătură majoră cu asta. Deși nu aveau niciun drept să-mi facă așa ceva, era totuși... tatăl meu.
Dar tocmai asta făcuse, m-au îndepărtat de familia tatei, familie care sunt convinsă de o mie de ori că mi-ar fi dorit mult mai mult binele decât propria mamă și soțul ei, căruia niciodată nu i-am putut spune cu adevărat "tată" doar că, dacă nu-i spuneam așa, mereu primeam câte o palmă, pentru că, aparent, nu respectam "regulile casei".
— Doar două valize ai? Întreabă privind cu superioritate cele doua valize pe care le am, timp în care eu nu-i spun nimic.
Înghit în sec, iar zâmbetul de pe chip îmi piere. Am înțeles multe lucruri în cei zece ani în care am plecat. Nu m-am descurcat grozav în America, nimeni n-ar crede așa ceva, dar ăsta este adevărul, pentru că nici America nu este exact ca-n filme, dar mama nu o să înțeleagă o asemenea chestie.
Pentru ea cel mai probabil chiar și în ziua de azi am rămas rușinea familiei, dar până la urmă,  a cărei familii? A familiei în care tatăl meu vitreg mă lovea, iar mama nu mă apara absolut deloc, sau cea în care mama îl provoca pe tatăl meu vitreg, spunându-i că mereu, chiar și atunci când nu sunt eu vinovată, de fapt sunt.
— Du-te în cameră, Alexandrina a facut curățenie acolo, îmi spune, iar eu mă ridic, luându-mi cele două valize cu care am venit.
— Mhm, spun fiind puțin dezamăgită de comportamentul distant la mamei.
Chiar speram, că odată și odată, eu și mama vom încerca să reparăm relația pe care cândva am distrus-o, dar se pare că mama nu simte nevoia să avem o relație mamă-fiică normală.
Apuc în mâini mânerul valizelor, după care înaintez spre ușa principală a casei, pentru a mă îndepărta de mama. Cu cât ma îndepărtez de mama, cu atât parcă inima mi se frânge din nou, simțind cum lacrimile mă inundă cu totul.
— După atâția ani, doar două valize, o aud din urmă mea pe mama spunând, iar eu înghit în sec.
M-am oprit pentru câteva secunde, gata să mă întorc și să îi spun că nu mi-a fost ușor în America, și că știe foarte bine de ce am fugit de acasă acum zece ani, dar în fond, îmi răcesc gura degeaba, pentru că mama, orice ar fi o s-o țină pe a ei: că sunt rușinea familiei.
Că am făcut-o de rușine și că o voi face în continuare.
Intru în casa, îndreptându-mă spre fostul meu dormitor. Mă așez pe pat, lăsând valizele la intrare. Dormitorul meu arată complet schimbat. De la nuanța de albastru intens pe care o am întipărită în minte, acum pereții poartă un roz auriu. Patul a rămas același, primitor și moale, doar lenjeria a fost schimbată. Privesc în dulapului alb, care de fapt cândva era unul negru. Îmi întorc privirea spre micul sertar, de care îmi amintesc. Am ținut mereu o fotografie cu mine și tata, de când eram mică. Deschid ușa dulapului, găsind fotografia acolo, și în acest caz există două posibilități: Fie mama nu s-a uitat în acest sertar niciodată, fie a găsit fotografia, dar a păstrat-o în sertar, pentru a avea o singură fotografie cu tata.
Îmi lipsește foarte mult adevăratul meu tată, mama a ales să divorțeze de el pentru că aparent nu mai era fericită lângă el. Dar lângă Adan, a fost vreodată fericită?
Adan îi oferea iubirea pe care vedeam că tata i-o oferea?
Adan îi oferea siguranța pe care vedeam că tata i-o oferea?
Adan a iubit-o cu adevărat așa cum vedeam că tata o iubea pe mama?
Nu știu, dar un lucru știu cert: Ceea ce făcea Adan nu se numea nici de cum iubire. Mă ridic de pe pat, după care așez valizele pe pat, luând hainele care erau împăturităte acolo, așezându-le în dulap. Închid dulapul și așez deasupra lui valizele, după care mă descălț de adidași, așezându-mă în pat, acoperindu-mi corpul cu plapuma. Îmi așez capul pe perna moale, aruncându-mi încă odată ochii prin camera.
Degeaba încerc să mă mint, nu mai recunosc locul ăsta, totul îmi este străin.
Până și mama.