Împotriva tuturor

Capitolul II

Mă trezesc după câteva ore bune de somn, realizând că se înserează. Încă mai aveam mult până să mă obișnuiesc cu fusul orar din Spania. Mă ridic din pat, după care îmi iau în picioare adidașii. Cu toate că n-aș vrea deloc să ies din camera asta, preferând să rămân înghițită de ea, aparent trebuie să ies.
Cum ar spune mama "trebuie să socializez".
Dacă să socializez înseamnă să dau ochi în ochi cu persoanele care mi-au făcut rău, atunci da, trebuie să "socializez".
Îmi aranjez părul într-o coadă, după care scot din sertar fotografia cu tata și o așez pe sertar. Îmi iau poșeta pe care o așez pe umăr și ies din cameră, și mă îndrept spre bucătăria de vară, unde o găsesc pe mama pregătind Tortilla de patatas¹
— Mănânci? Mă întreabă mama fără să mă privească.
— Nu, mulțumesc, spun trecând pe lângă ea. Merg să mă plimb puțin prin sat.
— Cum vrei, îmi spune ea cu același ton dur și indiferent.
Ies din casă fără să mai arunc o privire în urma mea.
Mă îndrept ca fulgerul spre poartă ieșind în goană, de parcă mama ar mai avea puțin și m-ar omorâ în bătaie.
Mă rog, dacă Adan mai trăia, nu cred că ar fi deranjat-o atât de mult lucrul ăsta.
Mă opresc și mă întorc când mă văd la câțiva metri distanță de casa mamei. Răsuflu ușurată, după care îmi continui plimbarea în liniște, fără să mă mai uit în urma mea.
Mi-a fost frică multă vreme, mai ales dat fiind de bârfele din oraș. Cum că, chiar și în timpul zilei, bărbații răpesc femei, le violează și le abandonează pe undeva dacă nu cumva le omoară sau scăpa ele la timp, tefere și ne nevătămate.
Prin multe experiențe am învățat că oamenii nu sunt adesea ceea ce ne dorim să fie.
Mă rog, acestă experiență de fapt a fost prima lecție pe care am învățat-o de când mama s-a căsătorit Adan.
La începutul relației, totul era lapte și miere, până când a apărut Alexandrina, care a adus multă fericire în viața lor. Bineînțeles că și în a mea, chiar dacă am fost despărțite aproape o viață întreagă. Totodată cu acea bucurie, a apărut și chinul.
De fiecare data când apărea câte o ceartă, eu eram cea răspunzătoare.
De fiecare data când se întâmpla ceva în oraș, eu eram vinovată, chiar daca eram nevinovată.
De fiecare data când se întâmpla ceva, eu eram țapul ispășitor.
De fiecare data când se întâmpla ceva, mama nu se amesteca. Mama ii permitea lui Adan sa facă ce vrea cu mine. Îi permitea sa ma distrugă în toate felurile posibile. I-a permis atât de multe, încât el și-a luat lumea în cap, iar eu, în neputința mea, într-un final am cedat, fără să mai pot riposta. Puterea de a riposta dispăruse, lăsând oamenii să distruga ce mai rămase din mine.
Când într-un final am reusit să mă adun, și să-mi recastig puterea, am strâns ce am știut că pot duce repede cu mine și am plecat cât mai departe. Am plecat de amintiri ca să le pot șterge, dar de fapt ele nu pot fi șterse niciodată, pentru că odată formate în minte, ele rămân o parte din mine și din viața mea.
Înaintez pe stradă, simțind cum mașinile trec pe lângă mine în goană, de parcă ar fugi de ceva anume, dar eu rămân în liniștea mea. Fără să-mi pese ce ar urma să se întâmple în urma secundă.
— Deci Chico tu să-mi spui. Mai vrei pe cineva? Vrei să mai aduc o persoană în plus? Spune-mi tu cu cine să vorbesc?
Mă opresc din drumul meu pentru câteva clipe, privindu-l pe bărbatul care stă la câțiva pași distanță de mine, parcă nerecunoscându-l.
— Alonzo? Întreb, dar el mă privește confuz. 
— Bună ziua..? Rostește acesta, un continuare neînțelegând situația.
— Sunt eu, Marilena. Marilena Rodriguez, îi spun râzând in timp ce el isi aseaza o mana peste frunte, amintindu-si.
— Ăă! Nu te-am recunoscut! Doamne! Iarta-ma. I-a uite... spune, iar eu îl cuprind într-o îmbrățișare.
— Ce faci? Îl întreb, rupând îmbrățișarea.
— Da, bine ce să fac? După cum vezi, incercam sa clarific niște lucruri cu vecinul, îmi spune el, arătând spre domnul de lângă el.
— Bună ziua, îl salut pe acesta, iar el îmi răspunde cu un înclinat din cap.
— Ai venit în vizita? Mă întreabă Alonzo, iar eu oftez lung.
— Mă rog, o vizita mai lunga, îi răspund lovindu-mi mainile de picioare.
— A... Stai... Ce? Te-ai întors? Mă întreabă el, schimbându-se puțin la privire, lasandu-mi un semn de întrebare pentru câteva secunde.
— Cam asta ar fi planul, îi rapsund eu înghițind în sec.
— Aha, spune el stand putin pe gânduri. Pai, bine ai făcut. Pana la urma nu i nicăieri ca acasă, nu? Mă întreabă el, privindu-mă în ochi, de parcă ar vrea să-mi citească chiar și sufletul.
— Da, nicaieri nu este ca acasa, ii spun zambind fals, pentru că într-un fel, nu mi-am dorit să mă mai întorc aici, dar, de ce îți este mai frică, nu scapi niciodată. Poate ne vedem și noi într-o seara. Bem ceva, îi propun acestuia.
— Da sigur! Îmi spune el, sigur pe sine.
— Nasira ce face? Vreau s-o văd și pe ea, îl întreb, pe acesta, sperând ca ea să fie acasă.
— Nu, nu știu. N-am mai văzut-o de mult timp, îmi spune el, scărpinându-se la ceafă.
— A, scuze. Nu mai sunteți împreună, spun, iar el doar strânge din buze.
— Ei da, numai ca se întâmplă multe în viața asta. Ce sa facem? Aia e, spune el, cu glas jos.  Bine atunci, mai vorbim, nu de alta, dar după cum vezi, am puțină treabă. La revedere.
— Sigur, ca și eu am putina treaba. Pa, pa...
Mă îndepărtez de Alonzo, iar el începe să vorbească din nou cu vecinul lui, dar pe mine nu mă părăsesc întrebările. Alonzo și prietena mea Nazira au fost împreună, chiar și în perioada în care am fugit, știu că se pregăteau să se căsătorească, dar nu pot să înțeleg anumite lucruri:
De ce s-au despărțit?
A plecat în alt loc Nazira?
De ce a evitat atât de mult să-mi vorbească despre ea?
Ce s-a întâmplat între ei doi? Știam că... se iubesc.
Simt cum tot corpul îmi tremura, timp în care aerul îmi paraseste plamanii chinuitor, dar revin la realitate când îmi aud telefonul sunând din geantă. Bag mana după el, iar pe ecran apare ca ma suna mama.
Super! Fix ea îmi lipsea. Inspir adânc, ca să-mi calmez tremurul, ca să nu îi dau de bănuit alte lucruri, după care îi răspund.
— Da, mama? O întreb.
— Unde ești? Trece ea la subiect, ca întotdeauna. Nu s-a schimbat absolut deloc.
— Prin sat, ți-am mai spus, îi rapsund politicos, dar dincolo de apel o aud cum oftează.
— Haide acasă, a venit sora ta, îmi spune după care închide apelul.
*
— În sfârșit! O aud pe sora mea spunând, după care mă i-a în brațe cum ajung pe terasa din spatele casei.
— Doamne! Ce mare te-ai facut! Era sa nu te recunosc! Îi spun, rupând îmbrățișarea.
O privesc pe Nina, realizând că nu mai este micuța fetiță pe care am lăsat-o în urma mea, atunci când a plecat.
Ochi albaștri.
Corp de model.
Zâmbet fermecător.
Buclele blonde pe care mi le amintesc s-au transformat într-un păr strălucitor șaten.
Vocea ei de fetiță pe care mi-o amintesc s-a transformat într-o voce matura de femeie care are succes.
Din acea fetiță micuța cu vise, sora mea s-a transformat într-o femeie independenta care a reușit să-si îndeplinească visele.
Îmi privesc sora, realizând că ea nu mai este acea fetiță micuța și inocenta. De fapt, o privesc pe Nina, realizând că ea este o femeie puternica in toata regila. O privesc si realizez ca ea nu seamănă nici cu mama, dar nici cu tatăl ei. A avut destul de multa grija încât sa se detașeze de obiceiurile pe care cei doi le aveau.
— Eu te-aș fi recunoscut oricum, îmi spune ea zâmbind fără oprire.
— Chiar așa? O întreb pe aceasta, mirată.
— Da! M-am uitat la toate pozele cu tine, îmi  recunoaște ea, cu un entuziasm în glas, pe care cu greu pot să-l recunosc
— Atunci era tânără și frumoasă, spune mama, care stătea liniștită pe fotoliu.  
— Este și acum, îi spune Nina mamei pe un glas destul de dur, dar mama oftează, fiind destul de deranjata de răspunsul surorii mele.
— Auzi, i-a stați voi aici dacă tot aveți chef de vorbă, spune aceasta, după care pleacă în treaba ei, înăuntrul casei, rămânând doar eu și Nina.
— Chiar m-am bucurat când mi-a zis ca te întorci, îmi spune Nina fericită.
— Mama nu prea este bucuroasă, spun lipindu-mă de unul dintre stâlpii verandei, privind spre gradina.
—Eh, este supărată că n-ai mai dat niciun semn de mult timp. O sa-i treacă, spune ea venind lângă mine. 
—Sper, căci nu ma simt prea bine aici, îi recunosc într-un final.
— De ce? Este și casa ta pana la urmă, îmi spune ea, cu toate că eu nu o simteam ca pe o casă, mai degraba o simteam precum o inchisoare, din care am fugit, doar că pe mine nu m-a cautat nimeni.
—Mm... Arata altfel. Cred ca a mai refăcut-o tatăl tău, nu? O întreb, intorcandu-ma spre ea.
— Da, dar și mama, deci este și casa ta, îmi spune ea cu glasul ei bland. O doamne, Mari! Chiar mă bucur mult că te-ai întors, continuă ea, luându-mă din nou în brațe, realizând că, măcar o persoană se va bucura de prezența mea aici.