Fără soundtrack

C a p i t o l 4

M-am trezit cu o durere de cap teribilă în dimineața respectivă și aproape că întârziasem la liceu. Joe nu era jos atunci când am coborât, spre uimirea mea, însă mama era și am putut zări un regret profund în privirea ei ciocolatie, însă am ajuns în stadiul în care nu mă mai încălzea nimic, nici măcar durerea propriei mame. Am refuzat să fac contact vizual cu ea pentru mai mult de cinsprezece secunde și nu pentru că mă durea să o văd așa, ci pentru că îmi aminteam că puteam avea o cu totul altă viață, departe de maghernița asta și departe, foarte departe, de Joe.

Poate că nu era ea complet vinovată, însă îi puneam în cârcă cel puțin un sfert din toată povestea asta tristă, demnă de un Oscar, aproape la fel de tragică și de dezamăgitoare precum „12 ani de sclavie". Spun aproape pentru că măcar Joe nu ne biciuie și nu ne pune la muncă, două lucruri pe care mama nu le-a permis încă. Și știu că sun o ipocrită pentru că îmi compar viața cu una de o sută de ori mai rea decât a mea și mai am și tupeul să pun semnul egalității între cele două, însă mă simt atât de distrusă în dimineața asta încât nu pot descrie în cuvinte gustul amar ce îmi stă pe limbă de când am deschis ochii.

Îmi doream să nu o mai fac? Posibil. Mă gândisem de mult ori la sinucidere, însă nu aveam niciodată de gând să recurg la ea și nu pentru că ar fi durut-o pe mama. Oh, nici pe departe! Ci pentru că mă încăpățânam să trăiesc și să îmi demonstrez mie însămi că există și altceva, că există vieți mai bune, cu copii ce locuiesc în vile cu curte în fața casei, cu un câine golden ce pare mereu plin de viață și fericit, cu părinți ce îi privesc din pragul ușii cum aleargă, mândrii de odraslele lor.

Vreau viața asta pentru familia mea, pentru mine, așa că nu am de gând să renunț niciodată la viața asta până ce nu voi fi mulțuimită cu adevărat de ea. Domnul cu coasa poate veni oricând, însă știu că aș lupta cu el pentru viața mea. Nu pentru cea de acum, ci pentru cea pe care plănuiesc să mi-o fac în viitor.

Am înghițit în sec, realizând că domnul Simons mi-a pus o întrebare, iar eu ca de obicei eram pierdută printre gânduri. Privirea lui glacială, ochii aceia azurii mă sfredeleau, în timp ce restul colegilor doar mă priveau, unii amuzați, alții obișnuiți cu lipsa mea falsă de interes pentru ora de biologie.

— Domnișoară Grammer, sunteți cu noi sau va trebui să recurg la spiritism? Pentru că țin să menționez că nu e tocmai punctul meu forte, vocea lui groasă mi-a făcut părul de pe mâini să se zbârlească.

— Cineva a avut o noapte grea, se aude o voce prin clasă, urmată de un mârâit furios, care surprinzător venea din partea lui Drake.

— Vrei să mai mănânci la prânz sau în viața asta, Clackson? îl întreabă Drake pe blondul cu tupeul mărit pe ziua asta, cel din urmă înghițind în sec și întorcându-și privirea în față, unde domnul Simons încă mă privea dezamăgit.

Chiar adoram ora de biologie și faptul că nu am fost atentă mă face să mă simt prost. Știu cumva că nu e vina mea, că la un moment dat se adună toate și cedez preț de câteva clipe, însă puteam face asta la alt curs, cum ar fi cel de fizică. Acolo aș putea să îmi dau și duhul că nu aș avea mustrări de conștiință, însă biologia e ceva ce mereu mi-a plăcut și nu știu sigur dacă de vină e domnul Simons și bancurile sale despre oase sau pur și simplu visul meu de a deveni medic.

— Da, vă rog să mă scuzați, nu sunt tocmai în apele mele astăzi, spun sfioasă, simțind cum rușinea mă roade pe interior, în timp ce privirea lui Drake îmi face urechile să se încinte precum fierul la contact cu focul.

— Să nu se mai repete, Kasia. Și poate că ar trebui să treci pe la cabinet după oră, nu arăți prea bine, spune domnul Simons, ca mai apoi să își reia cursul.