Ce mă separă de tine

1.Serenitate

     Cum vii înspre capătul satului, pe malul estic al râului și departe de drumul mare, ascunsă într-o livadă de meri al cărei proprietar pare s-o fi uitat de câteva decenii, e o căsuță de piatră albă, cu acoperiș de paie și obloane pictate într-un albastru din care n-a mai rămas decât o părere palidă, imprimată în fibrele lemnului de nuc. Deși nu seamănă cu restul caselor de pe stradă – sau din întreg satul, dacă e să fim preciși – e curată și îngrijită. Totuși, majoritatea (dacă nu chiar toți) sătenilor ar prefera să doarmă afară, în ploaie și vânt, decât să locuiască acolo.

     Toată lumea știe că un copil fără clan nu ajunge departe în viață. Copiii crescuți de Ordinul Aurorilor, însă, au o șansă în plus; din clipa când pășesc afară din casele unde au fost îngrijiți, acești copii, purtând discret sigiliul Ordinului, primesc un loc al lor, din care nu trebuie să se strămute vreodată, căci „mai bine de atât nu vei primi, fii recunoscător și du-ți povara în tăcere, muncește și servește-ți comunitatea. Iată rostul tău în viață.”

     Un astfel de loc e căsuța noastră. Și n-aș schimba-o pentru nimic în lume.

     — Aspen?

     Glasul lui Tristan răsună până la etaj.

     — Daaa? am răspuns, pe același ton prelung.

     — Cămașa mea de zile bune unde-i?

     „Amețitul ăsta."

     — Pe sfoară, unde e mereu după ce spăl hainele!

     — Crezi că nu m-am uitat deja? veni răspunsul. Oi fi eu prost, da’ nici chiar așa!

     „Strigatul ăsta prin casă începe să devină obositor”, mi-am zis, lăsând ce făceam și luând-o în jos, pe scara spiralată. Strângând-mi poalele rochiei de stambă, să nu mă împiedic, am ajuns în hol, unde, puțin aplecat la oglinjoara ovală de pe perete, Tristan se aranja.

     Are părul castaniu și lucios, nu foarte lung; il poartă dat înapoi și cu o cărare subtilă pe o parte, ceea ce, la orice alt bărbat, mi-ar părea o freză de nătărău. Dar lui îi stătea bine. Îi stătea bine tot – de la pantalonii de stofă neagră, ale căror bretele îi treceau peste umerii lați, până la zgârieturile fine ce i se întrezăreau pe antebrațele maronii, sub  mânecile suflecate ale bluzei de casă. Sunt „amintiri” ale numeroaselor slujbe ciudate pe care le-a tot acceptat de-a lungul anilor, sau cel puțin, așa le numește el.

     Fără să mă bage în seamă, continuă să-și aranjeze sprâncenele, apoi își trecu contemplativ degetele peste maxilarul neras de câteva zile.

     M-am sprijinit de perete, cu mâinile în sân.

     — Degeaba te bibilești, tot ca un căpcăun arăți.

     Se întoarse spre mine cu un zâmbet ce afișa  o falsă dezamăgire, iar inima mi-o luă la goană. Fu nevoie să-mi dau ochii peste cap, chipurile iritată, ca să nu-mi ghicească fiorul din privire. Chipul acela… Îmi venea greu să cred că era același om pe care Eudora îl striga “prostănac” și “prăjină”, același om de care râdeau fetele din sat, pentru că se dădea mare, în ciuda faptului că n-avea un clan.

     A crescut. Totul s-a întâmplat sub ochii mei și, cu toate astea, n-am observat. Ai crede că n-ai cum să nu observi un bărbat așa ca el, cu ochii ăia migdalați, calzi și scânteind ca odinioară. Are sprâncene frumoase și dese, iar nasul – ușor acvilin – îi pare sculptat de o mână peste măsură de iubitoare. Dacă n-ar fi fost stigma lipsei unui clan, n-ar mai fi existat fată în comitat care să-i refuze avansurile. Însă Tristan nu lua asta în seamă. Părea concentrat pe muncă, văzându-și de treabă și de ”schemele” lui, serios (cât putea, bineînțeles) și netulburat. Numai în nopțile târzii, când se întorcea după o zi peste măsură de grea, o întunecime de nepătruns îi atârna în ochi, iar în acele momente, părea cu adevărat răscolit. Nu zicea nimic, îi trecea până dimineață. Apoi pleca iar, lăsându-mă cu munca mea, și se întorcea tot singur, tot fără să scoată vreun cuvânt despre cum îi mersese ziua, sau cu cine se întâlnise, cu cine discutase.