Moștenirea Blestemată

Prolog

   Mă uitam stupefiată la cadrul din fața mea, incapabilă sa scot vreun cuvânt. Nu aveam putere ca măcar să-mi dau parul de pe față. Toți se uitau la mine cu milă și regret, însă numai o privire era sinceră.

  Odată ce sicriul a fost băgat în pământ, am simțit cum lacrimile de pe fața mea și-au dublat volumul. Am simțit mâna lui Atlas pe umărul meu, și am făcut un pas înapoi căzând practic in brațele lui.

  Mama s-a dus pentru totdeauna. Nu o voi mai vedea niciodată. M-am obișnuit sa nu o vad des, dar sa nu o mai vad niciodată e un pas mare.

  Dupa tragicul eveniment, mergeam cu pași mici spre mașină, condusă mai mult de Atlas.

"Kira! Așteaptă un moment."

  M-am întors cu greu spre bărbatul care mi-a rostit numele. Era un necunoscut, însă a ajutat la apariția mea pe lume. Mă uitam la el fără vreo emoție pe față, așteptând să spună ce avea de spus.

"Ai de gând să-mi accepți propunerea? Cea de a pleca cu mine."

"O să fie mai bine sa rămân aici. Cu persoane pe care le cunosc cu adevărat." răspund sec.

"Ești încă minoră. Nu ai nici o susținere aici. Riscă și vei trăi ca o persoană normală." răspunde el pe un ton calm dar oarecum sever.

"Să te plictisesc dupa un timp ce mine și să ma lași singură? Am mai auzit povești în care ai fost implicat. Nu am nevoie de ajutorul tău. Mulțumesc ca ai organizat toată înmormântarea, dar este de ajuns."

  Mă întorc și continui să merg spre mașină. Aveam nevoie de un scaun, dar mai bine de un pat.

"Ușile mele mereu vor fi deschise pentru tine."

  Dacă știam ca acela era să fie ultimul moment când era sa-l mai vad, probabil era să mă întorc și să-l mai privesc o dată.