Moștenirea Blestemată

1.

  Mama mereu îmi spunea ca voi fi o prințesă. Că voi găsi prințul pe cal alb și voi trăi într-un castel departe de lume. Castel și prinț nu am, dar o prințesă sunt. Doar că una transpirată care împarte pliante.

Probabil ruinam visele oricărui copil care trecea pe lângă mine și mă vedea în halul ăsta, însă nu pot arăta mai bine dupa 3 ore de stat în soare într-o rochie de proastă calitate. Mă mulțumea doar faptul ca imediat se termină programul, îmi iau banii si pot plăti chiria, care a crescut nebun de mult în ultimele luni.

Joburile pe care le fac pentru a câștiga bani sunt mereu diferite, nu am avut de mult un job de lunga durata. Mereu trebuia sa fac ceva rău și să ma de-a afară. Mulți ar spune că sunt o persoană iresponsabilă, însă eu spun ca toți sunt niște idioți. Se așteaptă să îndur orice client care vine să-și verse nervii pe mine după o zi grea.

Când am intrat în oficiu ca să-mi schimb vestimentația oribilă, am dat de patron, care se uita cu superioritate la mine. De parcă era director de firmă, nu un deținător de loc de joacă pentru copii.

"Ai dat toate pliantele?"

"Aproape. Au mai rămas vreo 10 maxim." spun eu în timp ce i le întind.

"Lucrul tău e să le împarți afară. Nu mie."

"Păi daca nu le ia nimeni. Nu le pot baga cu forța în mâinile lor."

"Vei fi plătită doar pentru lucrul făcut atunci. Jumătate de sumă."

M-am uitat nedumerită la el. Dacă nu îl cunoșteam credeam ca glumește.

"Pentru câteva pliante rămase îmi vei tăia jumătate din salariu? E o glumă proastă?"

"Nu-mi place să glumesc cu tine Kira. Nu te am la inimă. Așa a fost înțelegerea." spune el și scoate din buzunar 100$, apoi mii întinde.

"Ăștia nu sunt suficienți pentru a-mi plăti chiria. Iar tu știi are Matt."

"Afacerile sunt afaceri. Ești concediată apropo. Să nu-ți mai văd fața pe aici. Mereu îmi provoci migrene."

Îmi pune banii în mână și își continuă drumul. Nervoasă, m-am dus în vestiar si mi-am scos rochia prosteasca de pe mine, rupându-i "din greșeală" o mânecă.

Uram jobul ăsta, dar era o sursă de venit, iar banii la momentul actual sunt o necesitate foarte mare. După ce m-am schimbat în hainele mele, am ieșit din clădire, îndreptându-mă spre apartamentul meu din capătul orașului. L-am sunat pe Atlas, singurul căruia îi făcea plăcere să-mi asculte dramele din viață.

Atlas era prietenul meu din școala generală. A fost alături de mine din prima zi, fiind singurul care nu se râdea de accentul meu specific. A rămas cu mine și în cele mai grele momente, ajutându-mă în absolut orice. A venit chiar și la înmormântarea mamei în Kyiv. Mama și Atlas erau singura mea familie, prieteni de lungă durată nu am mai avut, iar rudele mamei nu voiau sa audă de noi.

Eram rodul unei slăbiciuni de moment. O relație care a durat mai puțin de un an. Un bărbat dintr-o familie prosperă și o frumoasă studentă ucraineancă, cuplul ideal care era clar ca nu avea să dureze mult. Însă dragostea nimeni nu o înțelege.

"Vreau să mă arunc sub o mașină urgent."

"Kira! Nu începe cu ideile tale. Spune ce s-a întâmplat." răspunde Atlas calm, gata să mă asculte.

"M-a dat idiotul ălă afară. Și mi-a dat doar 100$ azi. Habar nu am ce să fac. De unde să mai scot 200$?"

"I-ai spus iar ceva? Învață să ții pentru tine toate frustrările. Am mai vorbit de mii de ori despre asta!"