Urmașul Pandemoniului: Dragonii din Anador

Capitolul 2- Regatul munţilor

Pădurea deasă se întindea pe culmile unor dealuri şi, cu ocazia fiecărei zone în care frunzişul era mai rar, se ivea câte o privelişte mirifică. Nu se putea spune cât de mare era codrul, însă în zare se înălţau siluetele unor munţi uriaşi. Asemeni unor străjeri din vechime, cu vârfurile ascunse în nori grei, păreau că înconjoară valea de la poalele lor, ademenind-o într-o îmbrăţişare umbroasă. Se întindeau atât în faţă, blocându-le drumul, cât şi în părţi, lăsând liberă doar direcţia din care veneau. Yano îi privi mut de admiraţie clipe în şir, dar răsuflă uşurat după ce fu asigurat că nu trebuiau traversaţi. Obişnuit cu nesfârşitele câmpii, relieful montan era ceva nou pentru el, chiar dacă aerul de munte îl înviora la fiecare pas, alungându-i oboseala.

— Aşadar, tu şi fratele tău călătoriţi pentru a strânge informaţiile de care bunicul vostru are nevoie, zise Calindor, zâmbind când Dayra, aflată în braţele sale, se foi pentru a-şi găsi o poziţie mai comodă.

Fetiţa ţinuse morţiş să călărească cu el pentru a se juca cu nişte ornamente asemănătoare unor rubine de pe şa. În cele din urmă adormise, în ciuda pasului săltat al iepei.

— În mare, da, oftă Yano, uşor deranjat de rezumatul făcut de celălalt şi trăgând de bandajul improvizat de la umăr pentru a-i mai slabi strânsoarea.

Nu-l mai durea, însă continuase să sângereze, iar căpitanul nu avea deloc delicateţea unui tămăduitor.

Elmoran fusese ca orice alt oraş, ba chiar mai bogat decât majoritatea datorită situării sale într-o zona de relief joasă, deosebit de favorabilă agriculturii. Apoi, în urmă cu aproape şase decenii, totul se schimbase. Urşii, lupii şi alţi prădători obişnuiţi dispăruseră, lăsând locul unor făpturi ce, după spusele bătrânilor, n-ar fi trebuit să existe. Atacurile lor, dese şi mortale, siliseră oraşele să se izoleze în spatele zidurilor, magice sau nu, şi să trăiască cu puţinele resurse din interior, agricultura şi păstoritul devenind dintr-odată îndeletniciri foarte riscante.

Marslo, unul dintre cei patru vraci ai oraşului, cercetase îndelung situaţia. Descoperise numeroase taine, precum o teorie conform căreia vacile şi oamenii aveau gene comune, o teorie puternic susţinută de aspectul bovin al unei vecine, dar şi faptul că, indiferent ce se întâmplase în urmă cu şaizeci de ani, se petrecuse brusc, în urma unui fenomen pomenit în vechile scrieri drept ,,plânsul zeilor". De asemenea, uneori, fiarele păreau să caute ceva şi să jelească lipsa acelui lucru. Unele scoteau scâncete triste, altele mureau, deşi, aparent, nu sufereau de nimic.

Cum traiul din Elmoran devenise mult prea greu, iar recoltele slabe abia puteau face faţă populaţiei, Yano şi Hiron se oferiseră să-şi ajute bunicul. Dacă înţelegeau ce se întâmplase în trecut, poate izbuteau să găsească o soluţie pentru prezent. Cel mai mult se bazau pe un document foarte firav, probabil dintr-o altă eră şi care fusese cândva trecut în meniul unui şoarece, ce pomenea, la rândul său, de ,,lacrimile zeităţilor". Aşadar, fenomenul mai marcase istoria omenirii cel puţin o dată şi atunci se găsise o rezolvare!

După ce ajunseseră la concluzia că Elmoran nu mai avea taine de oferit, cei doi fraţi porniseră către alte aşezări pentru a găsi noi informaţii. Desigur, fără ştirea lui Marslo. Natura demonică a lui Yano era, în majoritatea cazurilor, suficientă pentru a descuraja orice prădător. Asta, împreună cu magia lui Hiron, îi ajutase să supravieţuiască lumii de dincolo de siguranţa oraşului, deşi cel mai mult se bazau pe cel mai de preţ as din mânecă: fuga. De multe ori, principalul pericol îl reprezentaseră oamenii, unii nefiind tocmai mulţumiţi să aibă un demon prin preajmă. Mardan era a patra aşezare vizitată, dar, din câte se părea, următoarea avea să fie Antador.