Păcatul Meu

1- Noah

       În timp ce ridicam și coboram  geamul de la noua mașină a mamei, nu puteam să nu mă gândesc la ce avea să-mi rezerve următorul an infernal care mă aștepta. Încă mă mai întrebam cum de ajunserăm în situația asta, să ne părăsim casa și să traversăm țara până în California. Trecuseră trei luni de când primisem nenorocita veste care avea să-mi schimbe complet viața, care mă făcea să-mi vină să plâng noaptea sau să implor și să răbufnesc ca o fetiță de unsprezece ani, nu de șaptesprezece, cât aveam în realitate.
      Dar ce puteam face? Nu eram majoră, mai aveam unsprezece luni, trei săptămâni și două zile până să împlinesc optsprezece ani și să pot pleca la facultate; departe de mama, care se gândea doar la ea, departe de acei necunoscuți alături de care trebuia să trăiesc, pentru că de acum încolo urma să îmi petrec viața cu două persoane complet necunoscute și, colac peste pupăză, doi tipi.
-  Poți să încetezi să mai faci așa? Mă enervezi, mi-a spus mama în timp ce băga cheile în contact și pornea mașina.
-  Pe mine mă enervează multe dintre lucrurile pe care le faci și sunt nevoită să suport, i-am replicat îmbufnată.
      Oftatul sonor pe care l-am primit drept răspuns devenise ceva atât de obișnuit, încât nici nu m-a mai surprins.
       Dar cum putea să mă oblige să fac așa ceva? Oare nu îi păsa de sentimentele mele? "Sigur că îmi pasă", îmi răspunsese mama în timp ce ne îndreptam de orașul meu drag. Trecuseră deja șase ani de când părinții mei se despărțiseră; și nu fusese o despărțire obișnuită sau plăcută: fusese un divorț cât se poate de traumatizant, dar în cele din urmă acceptasem situația... sau, cel puțin, mă străduiam.
          Îmi era foarte greu să mă adaptez schimbărilor și mă îngrozea perspectiva de a sta cu niște străinii; nu sunt timidă, dar sunt foarte rezervată când vine vorba despre viața mea personală, iar ideea de a petrece douăzeci și patru de ore pe zi cu două persoane pe care abia le cunoșteam îmi crea o stare de anxietate care mă făcea să îmi doresc să ies din mașină și să vomit.
- Tot nu pricep de ce nu mă lași să rămân, i-am spus, încercând să o conving pentru a nu știu câta oară. Nu mai sunt mică, pot să am grijă de mine... În plus, la anul o să merg la facultate și oricum o să locuiesc singură... e tot aia, am argumentat eu, sperând să o fac să înțeleagă și fiind convinsă că am toată dreptatea din lume.
-  Nu am de gând să pierd ultimul tău an de liceu și vreau să mă bucur de compania fiicei mele înainte de a pleca la facultate;  Noah ți-am mai spus de mii de ori: vreau să faci parte din această nouă familie, ești fiica mea... Ce Dumnezeu! Chiar crezi că o să te las să stai în altă țară fără niciun adult  și atât de departe de mine? Mi-a răspuns ea fără să-și îndepărteze privirea de la drum și gesticulând cu mâna dreaptă. 
      Mama nu înțelegea cât de greu era totul pentru mine. Ea începea o viață nouă cu un soț nou, care se pare că o iubea, dar eu?
-  Nu pricepi, mamă. Nu te-ai gândit că și pentru mine ăsta e ultimul an de liceu? Că aici sunt toate prietenele mele, iubitul meu, munca, echipa...? Toată viața mea, mamă! Am strigat, încercând să-mi stăpânesc lacrimile.
       Întreaga situație mă scotea din minți, asta era clar. Eu niciodată, repet, niciodată, nu plângeam în fața cuiva. Plânsul este pentru cei slabi, pentru cei care nu știu să controleze  ceea ce simt sau, cum era cazul meu, pentru cei care au plâns atât de mult toată viața lor, încât au decis să nu mai verse nicio lacrimă.
      Gândurile acestea m-au făcut să-mi amintesc cum începuse întreaga nebunie. Încă regretam câ nu o însoțisem pe mama în coroaziera aia nenorocită prin insulele Fiji. Pentru că acolo, pe un vapor în mijlocul Pacificului de Sud, îl cunoscuse pe incredibilul și enigmaticul Wiliam Leister.
       Dacă aș putea da timpul înapoi, nu aș mai ezita nicio secundă să-i spun da mamei mele atunci când, la jumătatea lunii aprilie, venise cu două bilete să mergem în vacanță. Excursia fusese un cadou de la prietena ei cea mai bună, Alicia. Biata de ea suferise un accident de mașină și își rupsese piciorul drept, o mână și două coaste. Cum era și firesc, nu putea să plece cu soțul său în insule și de aceea i-a făcut cadou biletele mamei mele. Dar situația era urmaătoarea... la jumătatea lui aprilie? În perioada  aceea eu aveam examenele finale și era dedicată trup și suflet meciurilor de volei. Echipa mea conducea în clasament după ce fusese locul doi de când mă știam: fusese una dintre cele mai mari bucuri din viața mea. Totuși acum, văzând care au fost cosecințele deciziei de a nu merge în aceea călătorie, aș da înapoi trofeul, aș părăsi echipa și nu mi-ar păsa dacă pic examenele la literatură și la spaniolă, dacă astfel aș fi putut împiedica acea căsătorie.
          Să se căsătorească pe un vapor! Mama era nebună de legat! Ba mai mult, s-a căsătorit fără să-mi spună absolut nimic. Am aflat când s-a întors și, în plus, mi-a spus-o pe un ton atât de senin, ca și cum să te căsătorești cu un milionar în mijlocul oceanului ar fi lucrul cel mai normal din lume... Toată situația asta era absolut incredibilă și, pe deasupra, voia să se mute într-o vilă din California, Statele Unite. Nici măcar nu era țara mea! Eu mă născusem în Canada, chiar dacă mama era din Texas, iar tata din Colorado, îmi plăcea mult, era tot ce cunoșteam...
-  Noah, știi că îți vreau doar binele, mi-a spus mama, făcându-mă să revin la realitate. Știi prin ce am trecut, prin ce am trecut amândouă; în sfârșit, am găsit un bărbat care mă iubește și mă respectă... De mult nu am mai fost atât de fericită... am nevoie de el și știu că până la urmă o sâ-l îndrăgești. În plus, îți poate oferi un viitor la care nu am fi putut spera niciodată, o să poți merge la ce universitate vrei, Noah.
-  Dar eu nu vreau să merg la o universitate din asta, mamă, și nu vreau nici ca un necunoscut să mi-o plătească, am răspuns, simțind un fior la gândul că, peste o lună, urma să încep școala la un liceu de fițe plin de copii de bani gata.