Minte bolnavă

The people

Inspirați același aer plin de ură, purtați măști înșelătoare și tradiția rămâne neschimbată: Vă mâncați între voi în loc să răspândiți iubire.

Am urât oamenii mereu, chiar și atunci când ei îți spun că îți vor binele nu trebuie să îi crezi. Chiar și cel mai bun prieten te poate trăda, nici în familie nu poți să ai încredere. Ei distrug tot. Am început să fiu antisocială și să nu vorbesc cu nimeni și stau închisă în camera ascunzându-mă de aceste ființe care nici de cum nu sunt umane. Iubesc animalele mai mult ca pe oameni.

Oamenii mă deprimă, îi aud mereu cum spun că vor să facă bani. Au uitat de ce suntem aici pe pământ, suntem doar niște jucători, venim și plecăm. Nu luăm nimic cu noi. Ne călcăm în picioare pentru cel mai bun loc de muncă, cea mai bună mașină, cea mai tare viață. Dar asta nu e viață, chestie e că îți dai seama de asta chiar după ce le-ai făcut. Am venit din pământ și în pământ ne întoarcem. Nu îi pasă nimănui pe lumea cealaltă câte mașini ai avut tu când erai în viață. Trăim numai din orgoliu, de aia nu iubim.

De ce rănesc oamenii persoane care și-ar da viața pentru ei? Pentru că și noi rănit la rândul nostru. Nu există karma, există doar frica de a face unele lucruri care nu trebuie făcute.
Spunem lucruri la nervi, lucruri care nu ar trebui să fie spuse. Deșii totuși iubim există orgoliul, nu iubesc și nici nu voi fi iubită. Mă împac cu ideea, prefer să mă ascund de tot. De drame și de oameni, de tot ceea ce mă ține legată de a avea inimă. Poate că nu am, aș vrea totuși un gram de iubire. M-am împăcat cu ideea că băiatul pe care îl plac nici nu știe că exist. Nu am nevoie de sex ci să îmbrățișez pe cineva. Să îl simt lângă mine. Să simt ceva pentru el. Mă tot ascund de el în speranța că mă va bagă în seamă. Pfff oricum nu sunt bună de nimic. Oricum nu o să mă placă nici un băiat pe care eu îl plac. Și urăsc asta! Mă urăsc pe mine.

Oamenii sunt niște ființe ciudate, ne distrugem între noi și apoi ne plângem de lumea în care trăim. Mai bine mă izolez de oameni dacât să trăiesc în lumea lor plină de durere și sperațe spintecate.

Mergeam pe stradă și am început să vorbesc cu un străin, mă întreba cum ar putea avea încredere în mine...El mi-a spus ce are pe suflet.
,,-Ştii, am ajuns la momentul în care mă simt ca un câine. Să iubesc orice mâna ce mă mângâie.
Dar o mână ce mângâie știe să și lovească iar eu sunt plin de răni.
-Nu mai crede în oricine...eu cu greu pot avea încredere în cineva și pot să îmi pierd încrederea într-o persoană foarte repede și să o recapăt foarte greu. Am un suflet obosit care e și el plin de răni dar care luptă, nu se mai plânge doar rezistă. Am ajuns să nu îmi mai pese de toată lumea, nici măcar de ce simt eu...mă mint pe mine că nu mai simt nimic dar pe interior sufletul îmi moare.
Am ajuns să urăsc pe toată lumea, chiar și pe mine.
-Urăști pe toată lumea, te respect...și eu aș vrea să pot.
-E simplu să urăști, e ca și când nu ți-ar păsa, pur și simplu treci peste de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat și singura durere pe care o simți e aia în pulă.
-...Parcă e împotriva voinței mele...
-Nu mai pune la suflet, asta te face să intri și mai rău în depresii...Am avut depresie 5 ani...După am dat-o pe asta că nu îmi mai pasă de nimic și de nimeni dar pe la spate îmi plânge sufletul dar cum am mai spus nu îmi mai pasă nici de ceea ce simt eu. Îngnoră-i pe oameni, ei sunt cei ce s-au mirat în ce monstru te-ai transformat dar nimeni nu s-a întrebat oare de ce...
Eu mă pun la somn, plus că arăt ca naiba și mi-e dor și plâng. Nu e bai, îmi trece dar mă doare și mâna. Noapte bună."