Adevărul Iubirii Sale

Capitolul 2

    Urăsc totul: persoanele, locul, priveliștile, absolut tot. Și doamne, cât m-am rugat de tata să nu ne mutăm din Texas și, cu toate astea, sunt aici, uitându-mă la copii pe care îi urăsc deja.
   Mai ales pe asta care s-a ținut după curul meu, dacă îl mai prind o singură dată că se uită, îi trosnesc un picior fix între coaie.
   Cu toate astea, băiatul acela, cel cu ochii albaștrii, mi-a atras atenția.
   Orele de curs se scurg greu, dar măcar stând pe-aici știu că nu pot ajunge acasă, unde ar fi urmat un tărăboi cu tata, dându-i nu mai multe motive să ne mutăm înapoi. Mie mi se par motive bune, dar el e de altă părere.
   Motivul pentru care ne-am mutat aici e Francessca, o femeie groaznică care, cumva, l-a cucerit pe tata și el a decis să-i urmeze curul și să ne mutăm la dracu-n pula. Femeia asta nu-mi inspiră încredere, de când a apărut în viețile noastre, eu și tata ne certăm într-una. O urăsc din tot sufletul, pe ea și pe el.
El a trecut prea repede peste moartea mamei și asta e singura chestie care chiar îmi provoacă draci.
    Mama a murit acum un an, ucisă, încă nu se știe absolut nimic despre cine a făcut-o și de ce. Tot ce știu e faptul că simt că eu urmez. În fiecare dimineață mă trezesc cu senzația asta. Se pare că niciodată nu s-a întâmplat.

Mama mi-a lăsat o scrisoare înainte să moară, o zi înainte de sfârșitul ei. Asta mi se pare cel mai dubios, oare știa?
   Dacă da, de ce nu a zis nimic nimănui? Voiam să arăt scrisoarea poliției, dar inima nu-mi dădea pace, ceva din mine nu voia ca eu să arăt ultimul lucru lăsat de mama înainte să moară. În scrisoare era specificat să nu i-o arăt nimănui și asta mă oprea si mai rău.

Draga mami,
Nu vreau să te sperii și sper să nu fii trista când citești asta, bine? Stii ,lui mami, nu îi place să te văd tristă. Eu voi pleca. Poate într-un loc mai bun și o să ne reîntâlnim, dar nu acum. Ai o viață, iubita mea, o viață pe care merită să o trăiești așa cum am trăit-o și eu. Este vina mea pentru ce se întâmplă. Sinuciderea mea era planuită dinainte să știu de ea. Nu îți pot zice cine și de ce, te-ar distruge și nu mi-aș putea ierta niciodată. Te iubesc, micuța mea fetiță. Chiar dacă ai 19 ani, tot fetița mea rămâi. Vreau să-mi promiți că o să ai grijă de tine și de familia ta și încearcă, te rog, să fii atentă la oamenii din jur, nu toți îți vor binele, nici cei cu care locuiești în casă. Te iubesc, mi amor. Mami o să plece...

Asta e tot ce a zis, de parcă m-ar ajuta cu ceva. Tot ce mă face să cred e că cineva din casă nu îmi vrea binele. Eu tot consider că ucigașul e tatăl, chiar dacă mă doare să o zic, a trecut prea repede peste moartea mamei, ceea ce e ciudat.

    O căsnicie de 30 de ani... Poate și mama a greșit, dar nu merită să-și piardă viața, nu acum. Pe scrisoare sunt urme de lacrimi, ceea ce înseamnă că plângea în timp ce scria scrisoarea. Un alt indiciu ar fi urmele de rimel pe picăturile de lacrimă. Mereu se dădea cu rimel, absolut întotdeauna. Poate de acolo moștenesc și eu asta, oriunde mă aflu port rimel pe gene.

Gândurile mi se împrăștie în toate părțile când aud profesoara strigându-mi numele.
- Casandra! Ești atentă sau ai nevoie să te plimbi puțin pe la director?
- Mă scuzați, doamnă profesoară.
Atât zic, după ce mă întorc spre băiatul de lângă mine. La prânz am aflat că îl cheamă Nicholas, o fată, Lily, m-a chemat să stau lângă ea , așa am aflat câteva chestii interesante despre lumea de aici.

   Aflat câteva chestii interesante despre lumea de aici. Arată bine Nicholas ăsta, acum rămâne să vedem dacă știe să abordeze o fată, știu că îmi place, l-am văzut cum mă privea, cum ochii lui îmi străpungeau pe ai mei între timp ce eu încercam să scap de idiotul ăla Hardin. IAC. Urat băiat n-am mai văzut.

După ore mă îndrept spre casă, înainte să urc în mașina mea liniștită fără vreun stres, tâmpitul de Hardin îmi apare în față.

- Hai, zi, papuşică, te scot la o tură? Îmi face cu ochii și arată spre mașina lui. Un Opel obosit, mai mult de 40 de ani nu-i dau.

Mă abțin să nu-mi dau ochii peste cap, încerc să fiu drăguţă, dar simt cum îmi vine să-l înjunghii cu unghiile.

  -As veni, dar nu vreau să se dărâme cu noi, așa că dă-te, păpușică.
El se dă doi metri în spate, dar nu renunță și eu mă jur că, dacă nu se dă din fața mea, îl omor fără să clipească. Oi fi eu mică și fragilă, dar nu suport să fiu luată în picioare, mai ales de un coate goale ca Hardin.

- Bine, mă dau, doar dacă promiți că ieși diseară cu noi?

Ce o fi în neregulă cu omul ăsta, mai înainte se certa cu Nicholas că are probleme, nu știu eu pe unde, și acum mă invită pe afară. Știu, nu e ok că tragi cu urechea, dar aia e, așa sunt eu.

- Când, unde și cu cine?
- Nu ți se pare că pui prea multe întrebări, păpușică?

Deja îmi fac planuri de moartea lui în minte. Mă duc spre el împingându-l cu unghia pieptul de găină, se dă în spate ca o găinușă.

-Hai, păpușică, nu mai fi așa agresivă.
-Diseară la ora 8 în centru cu toți, dacă vii singur o să mă asigur că nu mai ajungi întreg acasă.

   Atât am de zis, nici nu-i aștept răspunsul. Urc în mașină și trântesc portiera, geamul e întredeschis. Dând să pornesc motorul, aud doar un "Bine, păpușică.
  Mă ridic atât de repede încât nici nu mă observă, îi fut un picior între coaie și dintre 2 se face doar 1. Se aruncă pe jos, dar nu mai zice nimic, de frică, presupun eu. Așa că plec, împăcată că până la urmă l-am potolit pe handicapatul ăla.