IUBIRE DIN TRECUT

CAPITOLUL 17

LUCIANO

Sicilia ne înghițise cu totul în ultimele săptămâni, iar după înmormântarea tatălui Valeriei, tăcerea devenise și mai apăsătoare. În relația noastră nu se schimbase nimic. De când ne-am căsătorit, părea că trăiam ca doi străini. Niciun semn de apropiere, nicio urmă de căldură între noi. Mi-era din ce în ce mai greu să suport distanța. Încercasem totul, dar Valeria rămânea rece, de neatins. De parcă un zid se înălțase între noi și devenea din ce în ce mai imposibil de trecut.

Înapoi în Chicago, timpul trecea mecanic. Mă afundam în afaceri, în întâlniri, în tot ce putea să-mi distragă mintea de la ceea ce nu funcționa în viața mea personală. Dar chiar și așa, mă loveam mereu de realitate când ajungeam acasă: aceeași tăcere între mine și Valeria. Într-o seară, mesajul de la Caty a apărut pe telefon și am știut că totul avea să se schimbe. Valeria a văzut. Am simțit asta din privirea ei tăioasă, dar n-a spus nimic.

— Am o întâlnire de afaceri, i-am spus, fără să mă uit la ea, apucându-mi sacoul de pe cuier.

Ea a tăcut, nici măcar nu m-a întrebat unde mă duc. Asta m-a enervat și mai tare. Cum poate să nu spună nimic? Să nu mă confrunte, să nu mă întrebe nimic?!

Femeia asta mă scotea din minți. O parte din mine voia să o vadă furioasă, să facă ceva, orice. Dar nimic. Își ținea acea mască de gheață, de parcă nu i-ar păsa.

Am ieșit pe ușă și am condus direct la Caty. În capul meu, totul părea justificat: Am nevoie de asta, am nevoie de o eliberare, de o scăpare. Dacă Valeria nu vrea să fie aproape de mine, ce altceva să fac?

Ajuns la Caty, lucrurile s-au desfășurat rapid, fără prea multe vorbe. Era același tip de întâlnire ca de fiecare dată – pasiune, dar fără sentimente. Odată ce am terminat, stăteam relaxat pe canapea, gol, cu un pahar de vin în mână, iar Caty se plimba prin cameră în lenjerie, fără vreo grijă pe lume. Totul părea liniștit, până când am auzit acele bătăi în ușă.

— Cine dracu' poate să fie la ora asta? am întrebat, ridicându-mă ușor.

Caty, nepăsătoare, a deschis ușa. În momentul în care am auzit vocea Valeriei, am simțit un șoc prin tot corpul. La naiba... de ce e aici?

Valeria stătea în pragul ușii, privindu-mă cu o expresie pe care nu o mai văzusem niciodată – calmă, dar devastată în același timp.

— De ce, Luciano? a întrebat ea simplu, dar vocea ei era ca o lamă care mi-a tăiat sufletul.

Am înghețat. Simțeam că nu-mi pot mișca corpul. Tot ce puteam face era să o privesc, să mă simt dezbrăcat nu doar fizic, ci complet vulnerabil. De ce a venit? Ce a crezut că va găsi?

Am dat să mă ridic, dar mi-am pierdut echilibrul și aproape am căzut din pat. În grabă, am încercat să-mi găsesc pantalonii, dar, bineînțeles, mi-am băgat picioarele pe dos. Am tras de ei atât de repede, încât am reușit să mă împiedic de marginea patului și am înjurat printre dinți.

— Asta e o glumă? am strigat disperat, încercând să-mi trag pantalonii pe mine. Ce vrei de la mine, Valeria? Ce cauți aici?

Ea a rămas nemișcată, privindu-mă cum mă chinuiam să-mi pun hainele, apoi, fără să spună un cuvânt, s-a întors și a ieșit pe ușă. M-a lăsat acolo, gol, ridicol, încercând să-mi trag hainele ca un adolescent prins în fapt.