Obscur - I. Lagune

despre Eva.

Eram undeva în mulțime, pe un scaun din lemn care stătea să se rupă din cauza greutății mele la o masă mică și rotundă pe care aveam un păhăruț de vin de care nici nu mă atinsesem. Nici nu știu de ce comandasem așa ceva. Nu îmi place vinul. O halbă de bere, totuși, ar fi mers, doar că nu mai avem bani. Deci urma să aștept să termine ca să îmi facă ea cinste, ca întotdeauna. O priveam și era minunată. Într-atât de minunată încât să fie capabilă să lumineze cârciuma asta întunecată și împuțită. Eram înconjurată de bețivi. Nici nu știam de ce ne aflăm aici. Îi era prea frică să își facă debutul într-un bar cât de cât mai exclusivist? Îi cunoșteam vocea și de fiecare dată mi se făcea pielea de găină. Dar bețivii ăștia scârboși aveau să o aclame numai pentru că avea picioarele alea lungi și demențiale și mai era îmbrăcată și ca o prostituată. Când a început să cânte, m-am cutremurat. Mă cucerise de la prima notă pe care o atinsese cu așa o ușurință încât mă făcuse să cred că nu ea cânta. Dar îi cunoșteam vocea, cum am mai spus. Glasul, timbrul. Avea o voce ușor subțirică, dar vorbea ea foarte gros de parcă voia să-și ascundă adevărata identitate. Ha. Așa făcea și Adela. Doar că Adela nu era în stare să facă ceva atât de măreț cu viitorul ei. Să cânți pe scena improvizată a unei cârciumi cu un public deplorabil, era și ăsta un început de carieră. Cânta și era o zână. Cu o voce groasă, dar totuși o zână. Nu o zână cu flori în păr, ci cu spini. Mi-am imaginat-o și reimaginat-o cu coroana aia de spini în timp ce cânta cu Diavolul șoptindu-i la ureche cuvinte urâte. Ea ignora totul. În momentul ăla, am știut că e numai ea și muzica ei. Muzica lui Ioana Radu, în cazul ăsta, dar ea readucea la viață momentul. M-am oprit și am ascultat versurile pentru că brusc, totul începea să se lege și muzica se mula pe viețile noastre. Mă simțeam atacată. Mă ataca indirect, nu-i așa? Cânta despre Radu și despre cum i-a luat el tot și eu i l-am luat pe el. M-am făcut mică de tot și parcă simțeam cum mă preling pe scaun și ajung sub masă. Se uita fix în ochii mei și am distins ura și revolta. Radu nu o mai iubea? Ei, prostii. Escapadele noastre nu eclipsau deloc iubirea lui pentru ea. Eu trebuia să fiu cea supărată. Ea era cea iubită, iar eu eram distracția. Ar fi trebuit să mă duc acolo pe scenă și să o împing. Să continui eu prestația. Eu meritam. Dar nu puteam să fac asta. Ea era Eva, nu Adela. Nu îmi puteam permite să fiu așa o ipocrită. Dacă nu ar mai fi vorbit cu mine niciodată? Voiam să o păstrez lângă mine.

"Spune-i că, deși mi-a luat tot,

Îi dau tot ce mai vrea,

Fiindcă totul nu înseamnă nimic

Nici așa.

Dar să-mi lași deznădejdea ca ultim popas

Și să nu fii cu mine în ultimul ceas

Nu se poate !

Nu te las, nu te las..."

Oh, dar juca așa murdar. Știam că e drama queen, dar nu mă așteptam să arunce toată vina pe mine. Și nu oricum, ci într-un diss din ăsta cum își dădeau numai raperii în battle-uri. Numai eu am înțeles. Doar nu mă așteptam să fie așa marcat vreun bețiv de aici. Abia așteptam să plecăm. Deja mă simțeam neconfortabil cu jgheaburile astea uitându-se la sânii mei cu așa ardoare. Mă simțeam... violată.

Peste puțin timp, eram la barul de la cârciumă. Un boșorog care juca rolul unui barman freca un pahar parcă imaginându-și că bagă mâna altundeva. Dar pentru care din noi era subtilitatea asta? Cred că pentru Eva.

Lumina era difuză, dar o știam. O iubeam. Îi iubeam ochii negri și miloși ca de căprioară, părul scurt și ruginiu; până și bretonul ăla care se termina deasupra sprâncenelor ei dese și brune care erau mascate de un creion de aceeași nuantă ca părul. Trebuia să joace Roșcata până la capăt. Am sărutat-o scurt pe buze și ea a început să mă muște ca să-mi deschidă gura. Ne-am lins puțin și apoi și-a aprins o țigară. Fuma slim-uri și nici măcar nu mă oboseam să întreb de care fiindcă mereu le schimba.