Dacă vorbele ar fi gloanțe, unii dintre noi cu singuranță nu am mai exista astăzi. Cele mai adânci răni sunt provocate de cuvinte, iar aceste răni nu se vindecă la fel ca cele reale. Este adevărat, timpul le rezolvă pe toate, dar ce te faci când o astfel de rană se agravează în timp? Poate că într-o zi nu o să mai doară, dar cicatricea va rămâne, indierent de ce perioadă de timp trece. Daca ai o taietură la mână, această rană va dispărea, dar când cineva te rănește atât de tare și îți afectează sufletul, rana aceasta nu mai poate fi vindecată la fel de ușor. Timpul trece, intervine uitarea, dar rana este încă acolo, gata oricând să provoace dureri îngrozitoare doar prin amintiri.
Am întâlnit un băiat pe nume Alex. De ce îl aduc în discuție? Pentru că el este exemplul perfect de persoană de la care aștepți multe, dar realizează foarte puține. În comparație cu el, eu sunt genul de persoană care nu se mulțumește doar cu vorbe. Știu că vorbele sunt o reflecție în oglindă a iubirii, dar pentru ca acea reflecție să fie materializată ai nevoie de fapte. Nu îmi demonstrezi iubirea prin vorbe, ci prin fapte. Nu mă aștept de la el să vină la mine cu un buchet enorm de trandafiri, buchet care să fie mai greu decât el și pe care să se chinie să îl aducă. Ce să fac cu trandafirii? Mă uit la ei și cam atât. Este adevărat gestul este unul destul de frumos, dar banal. Primesc florile, mă uit la ele 10 minute, sau mai puțin, eventual le mai fac și o poză pe care ulterior să o postez pe facebook, pentru că astăzi toți își expun viața intimă pe această rețea de socializare. De parcă cineva ar fi interesat de florile mele?! Primesc două-trei comentarii cu „Vai ce drăguț!" sau „Ce frumos." și cam atât.
Pentru că am deviat de la subiect, mă întorc la ideea de bază. Prin vorbe doar anunți iubirea sau o povestești, după caz. Ceea ce face diferența sunt faptele. Cel mai important, dragostea nu se demonstrează prin cadouri. Te duci la fata respectivă, îi oferi „grațios", în stilul specific băieților din ziua de astăzi, o floare, un ursuleț, sau dacă unii sunt mai darnici poate chiar și un telefon. Și ea să fie atât de surprinsă încât să plângă și să își întindă rielul pe obrajii ei atent colorați și retușați cu fond de ten, pudră și blush. Să spună „Vai, iubi, nu mă așteptam. Ești cel mai scump, îmi doresc să fim împreună toată viață." asta până când el se va sătura de tine, îți va lăsa cinci copii în grijă, își va face o amantă și îl vei vedea doar seara când va veni acasă beat și pregătit să ridice mâna asupra ta ca să te rănească. Și tu să îl ierți pentru că „e bărbat, a băut și nu a fost conștient de ceea ce face". Dar ce te faci când întâmplarea se repetă? Îl ierți de fiecare dată?
Eu personal nu îmi doresc astfel de cadouri, pentru mine gesturile mici fac diferența. Poate că am avut o zi proastă, poate că sunt supărată, atunci este momentul în care am cea mai mare nevoie de cineva alături. Să îmi arăți că îți pasă, exact așa cum spui. Nu vreau să îmi aduci cadouri, este de ajuns ca într-o astfel de zi să mă vizitezi și să mă faci să zâmbesc sau să faci un gest nebunesc, ceva care să mă surprindă. Acestea sunt cele mai frumoase momente, când după o zi grea și obositoare, cineva te face să zâmbești.
Revin asupra personajului Alex. El este un băiat de 20 de ani, din câte am auzit, cea mai frumoasă vârstă, înalt, dar îndeajuns de scund încât să îl poți îmbrățișa și să știi că e mereu aproape, cu ochii verzi,uneori căprui, ceea ce denotă o schimbare, genul de schimbare care mă face să mă întreb dacă odată cu modificarea culorii are loc și o modificare a personalității. Îndeajuns de puternic să știu că atunci când sunt cu el îmi poate oferi o stare de siguranță, zâmbitor, tipul de zâmbet care se molipsește, deoarece atunci când îl privesc zâmbind, aceea bucurie și plăcere din zâmbetul lui mă contaminează și pe mine și mă face fericită. Acestea au fost doar părțile frumoase, deoarece fiecare om are atât calități cât și defecte. Eu nu mă descurc atât de bine în descoperirea defectelor oamenilor, dar știu că și Alex are un defect care uneori mă scoate din minți, și anume, orgoliul lui. Mă aprobă când spun ceva, dar face ca el, În zadar îi pot explica eu de mii de ori pentru că el mă va aproba, dar niciodată nu mă va crede. Va gândi și va acționa exact așa cum crede el.
Acum cei care citesc, presupun că au ajuns la concluzia că între mine și Alex există o legătură mai strânsă decât o prietenie. Este adevărat, suntem împreună, dar acest lucru nu este atât de semnificativ pe lângă ceea ce mi-am propus să dezbat, și anume diferența dintre vorbe și fapte.
L-am prezentat pe Alex ca fiind o persoană de la care aștepți multe, dar realizează puține. Mă refer doar la ceea ce ține de o relație, nu și la viața lui personală. Îmi jură iubire, dar nu o demonstrează. Cum să fiu sigură de sentimentele lui? Cum să știu dacă ceea ce îmi spune este adevărat? Cum să nu îmi pun câteva semne de întrebare? Uneori îmi doresc să îi pot citi gândurile, să știu că el vorbește serios, nu doar ca să mă impresioneze. Vreau să fiu sigură de sentimentele lui și nu pot face asta doar prin simplul fapt că el îmi spune că mă iubește. Vreau să știu, să cunosc, să descopăr ceea ce vrea. Am momente când în interiorul meu se dă o luptă, genul de luptă care te chinuie și te face vulnerabil. O luptă între ceea ce îmi spune inima și ceea ce îmi dictează creierul. Prin prisma vorbelor lui, inima mea mă face să cred că este totul adevărat, dar slavă Donului că am o rațiune și o gândire destul de clară și știu să îmi împiedic inima să mă conducă sper o situație nedorită și nesigură. Momente în care mă gândesc dacă ceea ce vrea el de la mine nu este nimic altceva decât o satisfacere a plăcerilor trupești sau doar o cale prin care el își poate demonstra bărbăția și puterea de convingere. Momentele acestea sunt groaznice. De ce să îmi facă asta? De ce tocmai mie? Oare sunt eu o pradă atât de ușoară? De fiecare dată când mă gândesc la lucrurile acestea mă imaginez ca fiind un simplu iepure încolțit de un leu. Fără scăpare sau posibilitate de a ieși din încurcătură, eu, iepurele, nu mă pot apăra în fața lui, leul, animal puternic, mare și feroce, un adevărat prădător gata oricând să mă sfâșie. Chinuitoare imagine și totodată șocantă. Îmi este teamă ca nu cumva ceea ce gândesc să fie adevărat, chiar mai rău, îmi este teamă de dezamăgire. Poate nu sunt atât de puternică precum consider, poate că nu pot face față unei dezamăgiri, dar știu sigur că nu o să mă dau bătută niciodată. O să îi arăt prădătorului că prada nu este așa lipsită de apărare precum credea. Calitatea iepurelui cea mai mare este viteza, eu nu o să mă folosesc de ea ca să fug, ci pentru a reuși să mă întorc mai puternică și mai încrezătoare.
Dar dacă inima are dreptate? Dacă el spune adevărul? O altă situație și o altă luptă între ceea ce simt și ceea ce gândesc. Asta mă face să confirm faptul că femeile au o viață chinutoare, dar totodată mă face să cred că ele își cauzează această stare, ele sunt viața, dar și moartea. Prin aceste contradicții cu care se confruntă, ele se apropie sau se depărtează de sfârșit. Revin asupra întrebării „Dacă inima are dreptate?" Doamne, ce greu este! Dacă inima are dreptate, ea chiar are dreptate și asta este... Nu! Dacă inima are dreptate, nu te arunca în brațele lui. Amintește-ți, mintea ta l-a comparat cu un prădător. Oare de ce? De ce nu l-a comparat cu un alt animal mult mai blând? Da, inima ta are dreptate, te iubește, dar încă ești pe marginea prăpastiei. Păstrează distanța și ai grijă la orice mișcare. Oferă-i dragoste, dar cu o măsură. Fă-l pe el să își dorească să te cunoască, să vrea să știe ce gândești. Fă-l pe el pradă!
Alex pradă? Niciodată. De ce niciodată? Pentru că se comportă ca una, dar întotdeauna are alte gânduri. Face pe victima doar pentru a stârni milă, pentru a trezi în sufletul celorlalți sentimentul de vinovăție. Acest lucru m-a făcut să mă îndepărtez de el, să vreau să păstrez o oarecare distanță, până când sunt sigură de sentimentele lui. Dar cât să aștept ca el să îmi demonstreze că mă iubește? Poate că deja am așteptat prea mult. Am ajuns să mă satur să tot aștept un mic gest de la cineva care poate că nu mă merită.
