Petale de răzbunare

Capitolul unu

Jennifer

Întunericul mă înconjoară, dens și sufocant. Simt greutatea lui apăsându-mă, împiedicându-mă să respir. Încep să mă agit, dar corpul meu refuză să se miște. O voce răgușită șoptește undeva aproape de urechea mea.

Ssst, Jeniffer. Fii cuminte. Panica mă cuprinde când recunosc vocea. Nu din nou. Te rog, nu din nou.

Încerc să țip, dar niciun sunet nu iese din gâtul meu. Mâinile lui aspre îmi ating pielea, lăsând în urmă urme invizibile de murdărie și rușine. Vreau să fug, să dispar, să mă topesc în întuneric. Dar sunt prinsă aici, neputincioasă, în timp ce el.

Ochii mi se deschid brusc. Respir gâfâind, cu inima bătându-mi nebunește în piept. Îmi ia câteva clipe să-mi dau seama unde sunt. Camera mea. Patul meu. Sunt în siguranță. A fost doar un vis. Doar un alt coșmar.

Mă ridic încet în capul oaselor, încercând să-mi calmez respirația. Privirea îmi cade pe ceasul de pe noptieră. 5:37 dimineața. Prea devreme pentru a fi trează, dar știu că n-aș mai putea adormi. Nu după asta.

Rămân nemișcată pentru câteva minute, ascultând liniștea casei. Niciun sunet nu străbate prin pereții subțiri. Toată lumea doarme încă. Chiar și el.

Mă ridic încet din pat și mă îndrept spre fereastră. Trag perdelele la o parte, lăsând lumina palidă a zorilor să se strecoare în cameră. Afară, cerul e o pânză de nuanțe cenușii și roz palid. O nouă zi începe, dar pentru mine, e doar o continuare a coșmarului în care trăiesc de doi ani încoace.

Îmi torn un pahar cu apă și înghit două pastile pentru durerea de cap care începe să pulseze în spatele ochilor. E un ritual aproape zilnic acum. Pastilele, apa, încercarea de a-mi ține amintirile la distanță. Uneori funcționează. De cele mai multe ori, nu.

Mă așez pe marginea patului, privind în gol. Camera mea e un sanctuar și o închisoare în același timp. Pereții sunt acoperiți de fotografii, unele făcute de mine, altele de tata. Fiecare imagine e o fereastră către o altă lume, o lume în care încă mai există frumusețe și speranță. Dar sunt și o dureroasă aducere aminte a ceea ce am pierdut.

Ochii îmi cad pe fotografia de pe noptieră. Eu și tata, zâmbind larg, cu fețele lipite. A fost făcută cu doar câteva săptămâni înainte de... Înghit în sec. Doi ani au trecut, dar durerea e la fel de proaspătă ca în ziua în care l-am pierdut.

Îmi amintesc perfect ziua în care a fost făcută fotografia. Eram în laboratorul lui de fotografie, experimentând cu diferite tehnici. Râdeam, făceam glume proaste și ne simțeam de parcă am fi putut cuceri lumea împreună. Tata avea această capacitate de a face totul să pară posibil, de a transforma chiar și cele mai întunecate zile în ceva magic.

"Jeni," îmi spunea mereu, "viața e ca o fotografie. Poți să te concentrezi pe umbrele din ea, sau poți alege să vezi lumina. Tu alegi ce vrei să evidențiezi."

Dacă ar fi știut cât de întunecată avea să devină viața mea, s-ar fi întristat profund. Moartea lui a fost bruscă și nemiloasă. Un accident vascular cerebral l-a doborât într-o dimineață obișnuită. Era în bucătărie, pregătind micul dejun. L-am găsit prăbușit pe podea, cu ochii deschiși, privind în gol. Ambulanța a venit rapid, dar era deja prea târziu. Tata plecase, lăsându-mă singură într-o lume care urma să devină un coșmar.

Mama a fost distrusă. Timp de săptămâni întregi a fost ca o umbră, mișcându-se prin casă fără scop, plângând în tăcere noaptea. Iar eu, eu am încercat să fiu puternică pentru amândouă. Să preiau din responsabilități, să mențin casa funcțională. Dar în interior, mă simțeam ca și cum aș fi fost sfâșiată în bucăți.