Petale de răzbunare

Capitolul doi

Jennifer

Razele soarelui se strecurau printre jaluzele, desenând modele pe peretele camerei mele. Am deschis ochii încet, clipind de câteva ori pentru a alunga ultimele urme ale somnului. Nu știam cât era ceasul, dar după lumina din cameră, bănuiam că era destul de târziu.

Casa era cufundată într-o liniște neobișnuită. De obicei, diminețile erau animate de sunetele mamei pregătind micul dejun sau de Brandon grăbindu-se să plece la muncă. Astăzi însă, singurele sunete erau ticăitul distant al ceasului din living și foșnetul ușor al copacilor de afară.

M-am dat jos din pat, picioarele mele goale atingând parchetul rece. Mi-am tras un pulover peste pijama și am ieșit pe hol, încă buimacă de somn. Coborând scările, am simțit un miros vag de cafea.

În bucătărie, în loc să o găsesc pe mama, am dat peste un bilet lipit pe frigider: "Am plecat devreme la serviciu. Micul dejun e în frigider. Te iubesc, mama." Am zâmbit trist, atingând ușor scrisul ei. Relația noastră devenise din ce în ce mai distantă în ultimul timp, de parcă un zid invizibil se ridicase între noi. Știam că încerca să facă tot posibilul să mențină familia unită după moartea tatei, dar uneori mă întrebam dacă vedea cu adevărat ce se întâmpla.

M-am îndreptat spre aparatul de cafea, dar în drum am observat ceva ce mi-a atras atenția. Ușa de la intrare era întredeschisă, o fâșie subțire de lumină strecurându-se înăuntru.

Probabil Brandon a uitat să o închidă când a plecat la serviciu, mi-am spus, încercând să-mi calmez nervii încordați în timp ce o închideam.

Am scuturat din cap, încercând să alung gândurile iraționale. "Devii paranoică, Jennifer", m-am mustrat în gând.

M-am întors în bucătărie, scrutând fiecare colț cu atenție. Totul părea la locul lui, și totuși am observat o ușoară urmă de noroi pe covor, aproape invizibilă. Oare fusese acolo și ieri? Nu-mi aminteam.

M-am apropiat de fereastră, privind afară. Câteva persoane își plimbau câinii, în timp ce alții își ridicau corespondența.

Am încercat să-mi distrag atenția pregâtindu-mi o ceașcă de cafea, dar mâinile îmi tremurau ușor în timp ce turnam laptele peste.

M-am așezat la masă, învârtind absent lingura prin ceașcă. Gândurile mi-au zburat la tata. Ce ar fi făcut el într-o situație ca asta? Probabil ar fi râs de temerile mele, spunându-mi că am o imaginație prea bogată. Dar tata nu mai era aici să mă liniștească.

După ce mi-am băut cafeaua, m-am decis să iau aparatul foto și să ies în grădină pentru a mă destinde. Poate că dacă aș fi ieșit să fac niște poze, mi-aș fi putut calma nervii. Fotografia avea întotdeauna darul de a mă face să văd lumea diferit, să observ detalii pe care alții nu le băgau în seamă.

Am ieșit pe ușa din spate, pășind în grădină. Aerul rece al dimineții mi-a făcut pielea de găină. Am ridicat aparatul la ochi, căutând un cadru interesant

M-am plimbat încet prin grădină, fotografiind detalii care de obicei treceau neobservate, o picătură de rouă pe o petală, un păianjen țesându-și pânza între două fire de iarbă, textura complexă a scoarței unui copac bătrân.

În momentul în care am apăsat iar pe butonul de declanșare, am simțit un fior rece pe șira spinării. Era ca și cum cineva mă privea intens. M-am întors brusc, analizând grădina cu atenție. Dar nu era nimeni acolo. Doar copacii, florile și liniștea dimineții.

Inima a început să-mi bată mai repede. Mi-am spus că era doar imaginația mea, că stresul ultimelor săptămâni îmi juca feste. Și totuși, nu puteam scăpa de senzația că ceva - sau cineva mă urmărise.

Am intrat în casă, strângând aparatul foto la piept. Trebuia să mă pregătesc pentru a ieși. Mi-am zis că azi am să vizitez puțin orașul pentru a-mi limpezii puțin gândurile.

Ajunsă în cameră, am pus aparatul foto pe birou și m-am îndreptat spre dulap să-mi aleg hainele pentru ziua de azi. Când am deschis ușa dulapului, ceva mi-a atras atenția. Pe raftul de sus, parțial ascuns, era un plic alb.

Inima a început să-mi bată mai tare. Eram sigură că nu fusese acolo seara trecută. Cu mâinile tremurând, am întins brațul și am luat plicul. Era nesigilat, fără niciun nume sau adresă pe el.

Am ezitat o clipă înainte de a-l deschide. O parte din mine nu voia să știe ce conținea, temându-se. Dar curiozitatea a învins.

Cu o mișcare rapidă, am scos conținutul plicului. Era o singură fotografie, alb-negru, puțin neclară. Mi-a luat câteva secunde să realizez ce vedeam, dar când am înțeles, am simțit cum mi se taie respirația.

Fotografia arăta grădina noastră, noaptea. Dar ce m-a șocat cu adevărat era umbra întunecată, conturul vag al unei siluete umane.

Am întors fotografia cu mâinile tremurând. Pe spate, scris cu litere de tipar, un singur cuvânt:

"CURÂND"

Plicul mi-a alunecat din mâini, căzând la podea. M-am uitat instinctiv spre fereastră, trăgând perdelele într-o parte cu o mișcare bruscă. Strada era goală, dar pentru o fracțiune de secundă, mi s-a părut că văd o umbră mișcându-se rapid în spatele copacului din fața casei.

Cu inima bătând nebunește, am ridicat telefonul să sun la poliție. Dar degetul mi-a rămas suspendat deasupra tastaturii.

Am rămas nemişcată, cu telefonul în mână, incapabilă să iau o decizie. Cui aș fi putut să-i spun? Cine m-ar fi crezut? Poliția ar fi luat în serios temerile unei adolescente care se plânge de o fotografie?

M-am gândit la mama, dar am respins repede ideea. Era deja copleșită de propriile ei griji, iar eu nu voiam să-i adaug încă o povară.

Degetele mi-au alunecat pe ecranul telefonului până au ajuns la numele Oliviei, cea mai bună prietenă a mea. Dacă era cineva care să mă asculte fără să mă judece, ea era acea persoană. Am apăsat butonul de apelare înainte să mă răzgândesc.

– Eyo, vocea ei răsună în difuzor, surprinzător de energică pentru ora asta. În fundal, se auzea o melodie a celor de la The Killers, Mr. Brightside.

– Olivia? Ești trează? am întrebat, puțin derutată, deși era evident.

– Trează? Fată, nici n-am dormit încă! a râs ea. Tocmai m-am întors de la petrecerea lui Jake. A fost nebunie, să-ți zic!

Am ezitat o clipă, simțindu-mă brusc stânjenită.

– Oh, îmi pare rău. N-am vrut să te deranjez.

– Stai calmă, Jenn, m-a întrerupt ea. Tu niciodată nu deranjezi. Ce s-a întâmplat? Ai nevoie de o evadare? Știu un loc unde putem merge chiar acum dacă vrei să uiți de toate.

– Nu, nu e vorba de asta, am spus, încercând să-mi adun gândurile. Am avut o dimineață ciudată. Crezi că ai putea să vii pe la mine mai târziu? Am nevoie să vorbesc cu cineva.

A urmat o pauză scurtă, muzica din fundal oprindu-se brusc. Când Olivia a vorbit din nou, vocea ei avea o notă de îngrijorare sub tonul ei obișnuit de bravadă.

– Sigur, fată. Pot să ajung pe la prânz. E destul de devreme sau vrei să vin mai repede? Pot să sar gardul vecinilor și să fiu la tine în zece minute dacă e urgent.

Am zâmbit în ciuda anxietății mele. Ea și ideile ei nebunești.

– Nu, la prânz e perfect. Mulțumesc.

– No problemo, chica! Găsim noi o soluție. Sau facem ceva atât de nebunesc încât uiți de probleme. Win-win, nu?

Am închis telefonul simțindu-mă puțin mai ușurată. Olivia avea acest efect asupra mea chiar și în cele mai sumbre momente, reușea cumva să aducă un strop de nebunie și veselie.