În noaptea grea, Gent o privea tăcut,
Ochii lui, un vis ce n-a spus tot,
Emma simțea un foc aprins și mut,
Încins între dorință și complot.
El își întinde mâna, tremurând,
Pe pielea-i albă, blând îi scrie dor,
Ea simte un sărut ce stă arzând,
Dar frica o-nveleste-n tremur ușor.
"Oprește-mă," șoptește el, pierdut,
În mreaja unui gând ce o dezbracă,
"Nu pot," răspunde ea, de dor străbătut,
În îmbrățișarea lui ce-o atrage, parcă.
În umbra lor, iubirea-i un păcat,
Ce le răpește somnul din priviri,
Dar flacăra o ard fără păcat,
Căci între ei doar gânduri sunt martiri.
Și mâna-i caldă, tristă și grăbită,
Îi mângâie obrazul ușor, cu teamă,
Căci ce-i mai dulce-n noapte decât frică,
Decât secretul ce-n cuvinte se destramă.
În jur, doar tăcerea le e martor rece,
Pecetluită-n săruturi fără vină,
Iar Gent știe că inima-i petrece
Ultima oră-n brațele-i divină.
