Stele de vară

Capitolul 3

După ce am petrecut un timp plăcut, cunoscându-mă mai bine cu ceilalți, am simțit nevoia să iau o gură de aer proaspăt. Lăsându-i pe ceilalți să continue discuțiile și râsetele, am plecat încet spre marginea lacului. Îmi plăcea liniștea serii și felul în care apa reflecta cerul în apus.

Mă așezasem pe malul lacului, privind cum apusul colora cerul în nuanțe de portocaliu și roz. Aerul era liniștit, iar sunetul apei care atingea ușor malul era ca un balsam pentru gândurile mele. Deodată, un cățeluș mic și jucăuș a ieșit dintre tufișuri și a început să alerge vesel în jurul meu.

Am râs încet și m-am lăsat pe genunchi, mângâindu-l. Era o mogâldeață pufoasă, cu blana maronie și ochi mari, curioși. Coada i se mișca atât de repede, încât părea o elice.

- Tu de unde ai apărut, micuțule? am întrebat cu blândețe, continuând să-l alint.

Mă jucam cu cățelușul, râzând încet la încercările lui stângace de a prinde o frunză uscată.

- Skylar?

Vocea aceea, joasă și puțin răgușită, mi-a înghețat zâmbetul pe loc. Am ridicat privirea și l-am văzut. Harris. Stătea acolo, la câțiva pași de mine, cu mâinile în buzunarele pantalonilor și o expresie de surpriză combinată cu ceva ce nu reușeam să descifrez.

În clipa aceea, timpul părea că s-a oprit. Ultima dată când îl văzusem... Plecase. Fără un cuvânt, fără să-și ia la revedere de la mine. Dispariția lui bruscă și lipsa unei explicații mă afectaseră mai mult decât voiam să recunosc vreodată, iar acum era aici. Harris, prietenul fratelui meu, băiatul care obișnuia să-mi dea mereu bătăi de cap, dar și singurul pe care îl remarcasem în feluri pe care nu le puteam explica.

- Harris? am spus, aproape șoptit.

Zâmbetul lui ușor ironic apăru aproape instant, acel zâmbet pe care îl cunoșteam prea bine — un amestec de siguranță și un strop de aroganță.

- În carne și oase, răspunse el. N-aș fi crezut că te voi întâlni aici. Mă așteptam să mă întâlnesc cu tine undeva pe câmpurile de luptă, nu lângă un lac la apus.

- Nici eu, am răspuns, încercând să par mai calmă decât mă simțeam.

Pentru câteva clipe, niciunul dintre noi nu mai spuse nimic.

- Și... ce faci aici? am întrebat în cele din urmă, sperând să schimb subiectul care se forma deja în mintea mea.

- Sunt lider de grup, spuse simplu, ca și cum ar fi fost evident.

Am ridicat o sprânceană, surprinsă.

- Lider? Tu?

El râse ușor, iar sunetul acela mă făcu să-mi aduc aminte de toate momentele în care râdea pe seama mea.

- Surprinsă?

- Puțin, am admis, strângând din umeri. Dar tu? Nu credeam că ai timp de... chestii de genul ăsta.

- M-am gândit că ar fi interesant, spuse el. Plus că am vrut o schimbare.

O schimbare. Era același motiv vag pe care îl folosise fratele meu când îmi spusese că Harris plecase la New York. Niciodată nu primisem o explicație concretă, și nu știam dacă să întreb acum sau să las lucrurile așa cum erau.

- Deci te-ai întors, am spus mai mult pentru mine.

- Da. Și aparent tu ești aici, spuse el, ridicând o sprânceană.

Am oftat, simțind că nu era loc de o discuție profundă acum.

- Mă bucur că te descurci, liderule, i-am spus, încercând să adaug un ton ușor ironic pentru a masca restul sentimentelor care dădeau năvală.