*skip 40 de ani*
Simion nu a fost lângă Denise în toți acești 40 de ani. A stat alături de soția lui, construind o viață împreună, dar gândul la Denise nu l-a părăsit niciodată complet.
După 40 de ani, s-au întâlnit întâmplător într-un parc mic. La început, nu s-au recunoscut.
Simion se plimba prin parc, cu inima bătându-i mai repede decât de obicei. Soția lui era acasă, dar gândurile lui erau departe, pierdute în amintiri pe care nu le putea ignora. Aerul era plin de mirosul florilor de primăvară, dar el simțea o greutate în piept, ca și cum un fard de nostalgie îl apăsa.
Într-un colț al parcului, pe o bancă, stătea o femeie cu o carte în mână. Razele soarelui îi mângâiau chipul, iar părul ei strălucea ca aurul. Simion își opri pașii, simțind o fiorare stranie. Oare de ce îi părea atât de familiară?
Denise, pe de altă parte, era absorbită în paginile cărții, dar o senzație inexplicabilă o făcea să ridice privirea. Când ochii lor s-au întâlnit, timpul părea să se oprească. O clipă de tăcere, în care amintirile uitate se revărsau ca un val, inundându-le sufletele.
Simion își aminti de râsetele lor din tinerețe, de promisiunile făcute sub cerul înstelat, de momentele când credeau că nimic nu îi va despărți. Dar viața i-a purtat pe căi diferite, iar acum, după patru decenii, se aflau față în față, străini în fața unei povești neterminate.
"Nu pot să cred că ești tu," murmură el, cu vocea tremurândă, în timp ce inima îi bătea cu putere. Denise simți o lacrimă căzând pe obraz, dar zâmbetul ei era plin de căldură, ca o rază de soare în mijlocul unei furtuni. "A trecut atât de mult timp," răspunse ea, cu o voce care părea să vină dintr-o lume de mult uitată.
Întâlnirea lor, plină de emoție și nostalgie, promitea să fie începutul unui nou capitol, dar și o reîntâlnire cu trecutul, un trecut care, deși îndepărtat, nu fusese niciodată uitat.
Simion simțea cum emoțiile se împletesc în inima lui, fiecare bătaie aducându-i aminte de momentele frumoase petrecute împreună. "Îți mai amintești de vara aceea, când am mers la mare?" întrebă el, încercând să spargă tăcerea care se așternuse între ei.
Denise zâmbi, iar ochii ei străluceau de amintiri. "Da, era atât de cald, iar noi ne jucam în valuri fără grijă. Credeam că nimic nu ne va despărți," răspunse ea, iar tonul vocii ei era plin de melancolie.
Simion își aminti cum își făcuseră promisiuni sub cerul senin, visând la un viitor împreună. "Am crezut că timpul nu va avea putere asupra noastră," spuse el, cu o nuanță de regret în voce.
Dar Denise îl privi cu o determinare nouă. "Poate că timpul ne-a schimbat, dar nu ne-a șters amintirile. Poate că e vremea să ne reconectăm," sugeră ea, iar cuvintele ei păreau să aducă o rază de speranță în inima lui Simion.
Denise cu privirea pierdută în gol, iar în inima ei era o greutate pe care nu știa cum să o împărtășească. Simion a simțit că ceva nu era în regulă.
„Simion," a început ea, cu vocea tremurândă, „trebuie să-ți spun ceva important." A luat o adâncă inspirație, încercând să-și găsească cuvintele. „Când eram însărcinată, la șapte luni, am avut o complicație... și am pierdut sarcina."
Cuvintele ei au căzut ca o piatră în apă, creând unde de șoc în sufletul lui Simion. „Ce? Cum așa? De ce nu mi-ai spus mai devreme?" a întrebat el, confuz și îngrijorat.
Denise a lăsat capul în jos, lacrimile începând să-i curgă pe obraji. „Am crezut că pot să fac față singură. Era atât de greu... Simțeam că dacă îți spun, te voi răni și mai mult."
Simion s-a aplecat spre ea, dorind să o consoleze, dar durerea din privirea ei îl făcea să se simtă neputincios. „Dar noi am fi putut să trecem prin asta împreună. Nu trebuia să te simți singură."
„Nu am vrut să te îngrijorez," a răspuns ea, șoptind. „Dar acum, când privesc înapoi, îmi dau seama că am avut nevoie de tine mai mult ca niciodată."
Simion a îmbrățișat-o strâns, simțind cum inima lui se frânge pentru pierderea pe care amândoi o simțeau. „Îmi pare rău că ai trecut prin asta singură. Promit că vom fi împreună, indiferent de ce va urma."
