*skiptime*
Într-o zi, Simion s-a dus din nou pe aceeași bancă, locul unde atât de multe amintiri frumoase îi umpleau inima. Soarele strălucea timid printre crengile copacilor, dar o senzație de neliniște îl cuprinse pe măsură ce se apropia. A observat un buchet de flori, proaspete și colorate, așezat cu grijă pe bancă. Inima i s-a strâns, iar un fior rece i-a parcurs spatele.
Când s-a aplecat să le miroasă, a observat o scrisoare, ușor îngălbenită de vreme, dar cu litere clare și frumoase. Cu mâinile tremurând, a desfăcut-o și a început să citească. Cuvintele au fost ca un ghimpe în inima lui: „Dragul meu Simion, îmi pare rău să-ți spun că m-am dus. Nu am putut să mă întorc, dar vreau să știi că te iubesc mereu. Acesta este locul meu preferat, unde am visat la noi și la viitorul nostru. Te rog, nu uita de mine."
Lacrimi îi curgeau pe obrazi, iar amintirile cu Denise se derulau ca un film în mintea lui. Zâmbetele, îmbrățișările, toate momentele în care și-au promis că vor fi împreună pentru totdeauna. Acum, totul părea să se năruiască. Simion a simțit o durere profundă, o pierdere care părea insuportabilă.
A stat acolo, pe bancă, cu buchetul de flori în brațe, amintindu-și de toate momentele frumoase petrecute împreună. A realizat că dragostea lor nu va dispărea niciodată, chiar dacă Denise nu mai era fizic alături de el. A promis în sinea lui că va păstra vie amintirea ei, că va continua să o iubească și că va face tot ce poate pentru a-și onora moștenirea. În acea clipă, a înțeles că, deși viața îi adusese o durere profundă, dragostea lor era un dar care va dăinui pentru totdeauna.
Simion a rămas pe bancă, cu gândurile copleșitoare despre Denise în minte. Fiecare amintire era ca un cuțit înfipt adânc în inima lui. Nu putea să suporte ideea că ea nu mai era, că viitorul pe care îl visaseră împreună s-a risipit ca o ceață sub razele soarelui.
Pe măsură ce timpul trecea, durerea lui se intensifica, iar singurătatea devenea insuportabilă. Încercând să găsească o soluție la suferința sa, a început să se gândească la o ultimă întâlnire cu Denise. În mintea lui, ea apărea ca o fantomă, zâmbind și întinzându-i mâna, dar el știa că nu putea să o atingă niciodată din nou.
Cu fiecare clipă, gândurile negre se adunau, iar simțul realității începea să se estompeze. Simion a simțit că nu mai are puterea să continue fără ea, că viața nu mai avea sens. Așa că, în acea dimineață sumbră, a luat o decizie tragică.
Cu inima grea și lacrimi în ochi, a plecat de pe bancă, lăsând în urmă florile și scrisoarea. S-a dus într-un loc liniștit, unde putea să fie singur cu gândurile sale. Acolo, în acea liniște apăsătoare, s-a gândit la Denise, la iubirea lor, și a simțit că nu mai poate suporta povara dorului.
Într-un ultim act de disperare, a ales să se alăture ei în cealaltă lume, crezând că, în sfârșit, vor fi împreună din nou. Ultimul său gând a fost la zâmbetul ei, la momentele fericite, și la promisiunea că dragostea lor va dăinui, chiar și dincolo de viață. A făcut un pas în întuneric, căutând să se regăsească în brațele ei, lăsând în urmă o lume care nu mai avea sens fără ea.
