Vremea era mohorâtă în Kilmarnock. Nori cenuşii traversau cerul şi se deşirau în zare, pe umerii dealurilor. Picura încet, ca o urmă a ploii de mai înainte. Casele vechi cu pereţi cărămizii, cu şindrile din lemn de cedru, împrăştiate pe frumoasele coline ale Kilmarnockului dădeau un aspect liniştit şi paşnic locului. Turlele bisericilor şi acoperişurile caselor străvechi se ridicau pe fundalul unui cer alb, noros. În depărtare se înălţau copaci cu frunziş portocaliu-roşiatic, dar care, în peisajul învechit, îşi pierdeau din nuanţe şi căpătau un aspect monoton. Pe drumurile lăturalnice şi pe aleile dintre case se zăreau plăci vechi de ardezie căzute de pe acoperişuri sau aruncate acolo la întâmplare.
Casele nu se diferenţiau prea mult, dar în centrul oraşului, altfel stăteau lucrurile. Era o zi de duminică, aşa că unele băcănii aveau obloanele trase. Alţii le deschiseseră, iar vânzătorii fie aşteptau clienţii în prag, fie stăteau la căldură bând ceai sau etichetând şi aranjând produsele. La ferestrele caselor se zăreau chipuri de copii plictisiţi, care aşteptau nerăbdători o îmbunătăţire a vremii. Ploua din seara precedentă, aşa că spre amiază doar mai picura încet. Mai exista un tip de copii: cei care, indiferent dacă ploua sau nu, erau afară, ţopăind şi râzând, privind vitrinele magazinelor, împărţind dulciuri cu amicii.
Detectivul James privea picăturile de ploaie foindu-se încet pe unul din scaunele din biroul inspectorului Elson. Stătea acolo de o mai bine de un sfert de oră, cu o ceaşcă de cafea pe jumătate plină în mână. Ediţia de dimineaţă a ziarului local aştepta pe biroul din lemn. Inspectorul Elson citea încruntat un dosar, până când Jared se ridică. Îl opri cu un deget şi spuse, fără a-şi ridica privirea:
-Nu te grăbi, Jared. N-am terminat cu tine.
Enervat, James replică totuşi pe un ton calm:
-Nici n-ai început.
Elson lăsă dosarul şi îl privi frustrat pe detectiv. Era mult mai tânăr decât el şi din cauza experienţei, ar fi trebuit să se simtă inferior lui. Dar Jared nu-şi făcea probleme în legătură cu respectul ce i se cuvenea inspectorului. Pe el îl interesa orfelinatul şi era dispus să comunice cu un inspector numai pentru că îl cunoştea şi pentru că nu avea pista necesară. Se aşeză înapoi în scaun şi oftă.
-Ascultă, Jared. Ştiu că nu-ţi place să ai de-a face cu poliţia şi vrei să te descurci singur şi aşa mai departe. Ar trebui totuşi să asculţi puţin şi ce are de spus cineva mult mai experimentat decât tine.
Jared mai ascultase acelaşi discurs de vreo două ori, odată venind tot din partea inspectorului Elson. Încercă să pară că ascultă, în timp ce se gândea la cazul său. Orfelinatul era clar un loc de care nimeni nu se mai interesase de ceva timp. Numărul crimelor din acea casă crescuseră însă în ultima vreme. Iar cum detectivul nu credea în demoni şi fantome, era de părere că ucigaşul cerea atenţie. Şi totuşi, mai era şi micuţa Grace.. Dar desigur, putea fi o înscenare. O înscenare ce ar fi implicat modificarea unui ziar vechi de mai bine de zece ani. Lucrurile erau încurcate şi dacă înainte credea că nu avea o pistă sigură, acum măcar era sigur că avea mai multe piste. Mai multe piste, dar nu era niciuna sigură.
-...şi ar trebui să fii atent la ce spun, la naiba! se răsti inspectorul. Ai auzit măcar ceva din ce-am spus?
Jared îl privea mirat.
-Haide, Elson, ştii că am mai auzit cuvintele astea...
-Nu-mi pasă! Dacă le-ai auzit, de ce nu încerci să le asculţi puţin? Încetează cu încăpăţânarea şi nu te mai purta ca un copil!
Urmă o pauză lungă. Elson îşi bea nervos cafeaua, timp în care Jared privea pe fereastră. Într-un final, Elson vorbi. De data aceasta, pe un ton calm:
