O ultima scrisoare la final de drum.

Capitolul 16

When its late nights
And you're looking at me
In the half light
We could make it simple
It's complicated
But I don't hate it
   - Asha Banks - Feel the rush

HERA

Ușa a fost trântiă cu putere, motiv pentru care mă speriasem. Alex era nervos și nu cunoșteam motivul, având în vedere că a trecut o săptămână de cand nu ne-am mai văzut. Continua să se plimbe dintr-o parte în alta, făcându-mă foarte confuză.
Totuși, m-am ridicat de pe scaun pentru a merge la el, mâna mea o prinse pe a lui  ferm, ochii să-i căprui privindu-mă acum.

- S-a întâmplat ceva?, am pus întrebarea fără să ma gândesc de prea multe ori, bărbatul din fața mea mutându-și privirea în altă parte iritat. Știam că nu-i plăcea să-l văd așa, dar eram deja obișnuită cu stările pe care le schimba din minut în minut. Era precum vremea aia din primăvară.
Când odată e cald, odată e frig și ploua, odată sufla vântul și pe urma iar cald. Și toate doar într-o singură zi.
Puteam vedea ca evită să vorbească despre acest lucru, însa știa ca trebuia să-mi spună odată ce venise până aici după o săptămână.

- Te-ai întâlnit cu Sebastian?. Vocea lui era răgușită, dar puteam observa faptul că se abținea să nu se enerveze și mai tare la auzul acestui nume.
Sebastian era un tip pe care îl cunoscusem la locul de muncă. Un băiat înalt, cu un păr castaniu si creț, niște ochi căprui, care mi se părea cât de cât în regulă.

- Muncim împreună, Alex. Nu prea aveam cum să-l evit.
Am continuat să vorbesc cât timp el stătea acum rezemat de canapea: Îl cunoști? Nu înteleg de unde acești nervi.

- Acești nervi de la simplu fapt că tu mă enervezi. Glasul său era răstit, iar ochii nu îi muta de pe mine nici măcar un pic.
Era prima dată când îmi vorbise așa, fapt ce mă făcuse să îl privesc fără sa-i pot răspunde măcar, așa că a continuat.

- Ma enervezi pentru că ești mult prea oarbă să vezi ce ai în jurul tău, și te agăți doar de oamenii care nu sunt buni deloc pentru tine. Mă enervezi că accepți atât de ușor doar idioți în viața ta.

Rămăsesem destul de uimită de vorbele lui, și, deși habar nu aveam cum să-i mai răspund acum, trebuia să-i dau un răspuns într-un final. Am închis ochii pentru ceva vreme, vrând să mă liniștesc înainte de ai spune ceva. Știam că orice aveam să-i spun acum o să-l enerveze, dar nu puteam lăsa această discuție neterminată.

- Uite, înțeleg că ești nervos, bine? Dar nu sunt eu de vină că Sebastian muncește cu mine. Nu pot să-l ignor, când sunt singura persoană de acolo care îl poate învața tot ce este nevoie, Alex.
Nu înțeleg de ce te enervezi mereu pe ceea ce fac.

Îi văzusem deja vena de pe gât cum mai avea puțin și exploda, dar și cum a închis ochii pentru a se calma înainte de a vorbi.
Exact ca și mine.

- Pentru că puteai pur să pleci. Vocea lui era răgușită, dar totuși un pic ridicată.
Știam că îl enerva acest Sebastian, dar nu știam și motivul.

- Nu pot să-mi las locul de muncă doar pentru ca muncesc cu cineva pe care tu nu îl suporți, Alex. Nu-mi poți cere să fac acest lucru, cum nici eu nu ți-am cerut să o mai postezi pe fata aceea.

Parcă ochii i s-au mai întunecat, iar maxilarul îi era înclestat. Știam că se enervase mult mai tare, iar cumva era motivul pentru care mi se făcuse frică să ma mai cert cu el.
Nu pentru că m-ar putea lovi, ci pentru că se aprinde foarte repede și nu vorbește normal.

- Nu o aduce în discuție pe Rossane. Suntem doar prieteni foarte buni si nimic mai mult.
O să plec pentru ca m-ai enervat destul, și nu vreau să continui cu asta.

Ușa a fost trântiă în urma lui, lăsând o liniște ca de mormânt. Deși simțeam că ma durea în piept, nu voiam să las lacrimile să arate cât de tare mă afectează comportamentul lui, și cât de prost mă simt atunci când postează toate acele lucruri cu acea Rossane.
Nu l-am văzut timp de o săptămână deoarece a fost ocupat, dar niciodată nu au lipsit acele postări cu ea, pe motiv ca  ei muncesc împreună.
Știam că se aprinde dacă îi spuneam de ea, așa că am ales de fiecare dată să tac din gură și să accept, decât să-i spun ceva pentru al supăra mai tare decât era deja.
Mi-am pus mâinile în cap, simțind că îmi venea să țip de supărare, dar mi-am promis că nu îl voi mai lăsa să ma supere chiar daca îl iubesc și țin mult la el.
Era mereu cu grupul lui nou de prieteni, neavând timp pentru a ieși cu mine măcar cinci minute. Nu voiam să regret că ne-am mai dat o șansă, însă mă simțeam mult prea rănită pentru a alunga acele gânduri.
Eram mult prea supărată. Ma simțeam de parcă mă lovise un camion, și preferam să zac întinsă pe jos, decât să stiu că cineva ar vrea să mă ajute.
Eram atât de proastă, că pur și simplu așteptam ca el să se întoarcă pentru a repara ce a stricat, dar întotdeauna ajungeam să lipesc la loc acele bucăți din suflet căzute.
Îmi simțeam capul cum bubuie odată cu inima, și îmi venea să mă bat singură.
Nu voiam să știu, sau măcar sa cred ca așteptările mele au fost în zadar. Nu voiam să accept ca el ar putea să nu mă mai iubească. Sunt, si am fost mereu mult prea egoistă când a venit vorba despre el.
Îl voiam doar pentru mine, iar gândul că iese si se vede mereu cu acea fată, mă facea parcă sa înnebunesc.
Era frumoasa. Înaltă și slabă, cu o talie pe care ai vrea să-ți pui mainile. Un par lung si negru, ochii căprui frumosi, cu niste gene mari si lungi.
Piele ciocolatie, si niste buze pline mereu date cu o nuanță ca de ciocolată.
Deși era greu de privit, îl iubeam.
Iar ăsta era singurul motiv care mă oprea din a pleca de lângă el.
Era mult prea dureros, însă era frica de al pierde pentru totdeauna.