La răscruce de drum...(SasuSaku FanFic)

Capitolul 1

Aprilie 11, nimic nou sau prea ciudat, o zi ca oricare alta, nefiresc de liniștită. Priveam vag trepidațiile ce frunzăreau pădurile atât de covârșitoare, al căror taine mă zghibuiseră până în miezul ființei mele. Și ce sâmbure insidios, plin de un farmec ce se zugrăvea ambigui în sublima semiobscuritate! Desfășurau o nefirească eviscerare a conștiințe umane, de parcă avea sufletul să se desprindă de trup, ca nuca, de pildă, de propria coajă. Însă, de această dată, nimic nou și prea ciudat n-avea să se întâmple, poate doar în cărți. Dar nici acelea... le cunoșteam deja, repetându-se în nenumăratele volume, încadrate totuși în câte un alt înțeles. Toate cărțile pe care le citisem aveau scopuri și idei diferite, stări și simțăminte pline de rigiditate, care se alipeau de cititor aidoma unor larve năprasnice, sugătoare de rațiune, și care se generau dintr-o constrânsă evitare la granița între real și fantezie. Acesta era universul fantasticului, mereu cu aceeași plenitudine pompoasă.

Însă, nimic din toate acestea nu avea să mă mistuie în această zi, ci doar o nefirească întâlnire, în care eu am fost chemat, dintr-un neînțeles motiv, să țin o discuție cu sensei. Pretutindeni unde am zăbovit mai spre dimineață nimeni nu părea a știi sau a băga de seamă, nici măcar Naruto, despre această întâlnire dubioasă. Ce avea să se discute? Ce probleme se mai puteau întâmpina? Nu mi se comunicase nimic, doar că mai avea să ne țină cineva parte. Și, uite, așa mă găsise după-amiaza printre luminișuri, amintind zilele capricioase ale sălbaticului război ce, tocmai, se depărtase de pe spinarea grea și încovoiată a nădăjdioasei noastre națiuni.

Zorile se îmbibau în prestigiosul amurg al serii. Norii se prefăceau în particule de aur, ce proveneau dintr-o erudiție străveche, divină, ca al unui popor dominant, doritor să înfăptuiască, însăși, universalul expansiunii ideale. Astfel, când se rupsese cerul de miile de făclii, stingându-le amorul, m-am regăsit la malul unui râu. Lustrul nefiresc de viu al acestuia mă atingea tandru, iar eu m-am lăsat cuprins de acea vrajă. Apoi, timpul scurgându-se în neștiut, m-am regăsit așteptând încă la acea oră târzie, iar sensei n-avea să se arate. Aveam o îndoială sfielnică despre această întâlnire... Eram, și încă sunt, foarte sigur că nu el era cel doritor de o asemenea discuție, mai ales într-un asemenea loc, nici măcar scrisul său îmbârligat nu-l regăsisem pe călătorita scrisoare.

Apăruse, într-un sfârșit, primul semn al apariției unui individ. I-am putut simți pulsul, nefiresc de puternic, mânios, amețitor în unele faze. Dar, așteptarea nu durase mult și apăruse, născându-se o umbră spinoasă dintr-un fragment al pământului. Încovoindu-se, sucindu-se ca o creatură grotească, șuierând mai pe la răstimpuri, fumega și gâhâia cuvinte ce reușisem să le deslușesc cu ușurință. Între timp, nefireasca umbră, adresându-se cu sfială, cugetase să primească câte o asemuire omenească, ce tocmai era în formare. După ce își săvârșiră câteva dintre dansurile mistice și neînțelese, dispăruse, lăsându-mă într-o neprevăzută stare de anxietate.

Nici nu știu când am reușit să trec pragul casei... Noaptea aceasta are să fie nefiresc de lungă, de insidioasă. Mă cuprinde tot mai mult oboseala și, totuși, somnul nu vrea să mă ajute. Are oare această zi să mă mistuie pentru restul vieții? Și ce înțelesuri poate avea întâlnirea nefirească din această zi? Nu știu... dar mă chinuie o absurdă idee, dar nu știu cum aș putea eu să o înfăptuiesc. Și, chiar dacă mai aveam puterea să îndrăznesc a privi acei ochi, nimic nu s-ar fi schimbat. Tocmai mă acaparase acel ceva nou și prea ciudat. Îmi tot repet, parcă cu mai multă nădejde, cu mai mult suflet, dar parcă, totuși, este încă prea în neajuns. Știu ce am de făcut și, totuși, de ce aș crede? De ce aș face? Și, din nou, același lucru mi-l repet la nesfârșit: