I'm sorry. (Itachi Uchiha F.F.)

5.

   Îl aştept pe Deidara să vină să mă i-a de 20 de minute. Oare ce o face? Sper că nu a uitat că trebuie să mă ia astăzi... Abia aştept s-o văd... Oh, dar ce-o face?! Ştie că vreau să o văd cât mai repede, şi el întârzie...O să vadă el dacă nu ajunge în 10 minute...

  *peste 25 de minute*

  Stau şi-l aştept de o grămadă de timp, da' ce-o face?!

  -Oi, Itachi. 

  -Deidara, cât durează să vii?! Stau în faţa acestui spital de nebunii de aproape o oră! mă răstesc eu la el exasperat ridicându-mă de pe scările spitalului.

  -Am avut treabă. Uau, văd că 'închisoarea' te-a cam schimbat, huh? mă întreabă chicotind ca o fată.

  -Arăt eu a persoană care are chef de glume?! urlu eu cât să mă audă, eventual să îi mai sparg un timpan. 

  -Nu ai dormit...Aaa. Bun. Te duc acasă să dormi sau să vorbeşti cu micuţul Sasuke.

  -Da, că o fi acasă. Deja e plecat la şcoală... Du-mă la casa ei...

  -Man, cred că ar trebui să dormi un pic. După te poţi duce s-o vezi, îmi 'sugerează' el ieşind din maşină. Trebuie să merg până la magazin. Tu urcă în maşină.

  Eu, ca un Itachi ascultător, urc în maşină. Amarăciunea...O simt din maşină. Încă îmi amintesc ziua când am ajuns aici. În mizeria asta.

  FlashBack.

  -Mişcă odată, Uchiha! 

  -Vreau s-o văd! mă zbat eu încercând să scap. Nu mai am putere. Trebuie! Ce i-am făcut?! Trebuie să văd ce i-am făcut iubitei mele! 

  -O s-o vezi! Dacă stai ca un om normal la cap aici! urlă poliţistul la mine, băgându-mă în clădire. 

 End Of FlashBack.

  Un oftat scurt îmi scapă gândindu-mă că ea ar fi putut păţi ceva. Ce-am făcut? Mi-am lăsat ura să mă stăpânească, să mă controleze, iar ea nu avea nici o vină. Cât de prost am putut fi? Nu mi-o voi ierta niciodată...

  -Oi, Itachi. La ce te gândeşti? mă întreabă Deidara care nici nu am observat când a urcat în maşină.

  -Huh? Aa, la nimic. Hai să mergem. 

  FlashBack.

  -Itachi, eşti sigur că e bine? Nu pare un loc foarte... sigur. 

Mă uitam la ea şi nu puteam să mă opresc din zâmbit. Chiar dacă era seară, o vedeam perfect. Luna îi mângâia faţa cu lumina ei slabă, iar eu o ţineam strâns de mână pentru a nu uita că sunt lângă ea ca s-o apăr, s-o iubesc. Vocea ei nesigură şi îngrijorată, mă făcea s-o îmbrăţisez atât de tare încât să rămână fără aer. 

  -Sunt sigur, iubito. Sunt lângă tine. Nu trebuie să-ţi fie frică. 

 End Of FlashBack.

  -Şi, Itachi. Mergem la un suc? mă scoate blondul din gândurile mele împrăşitate.

  -Azi? 

  -Nu. Ştiu că vrei s-o vezi...

  -Da...Mâine...La ce oră? 

  -Păi, la 14:30. 

  -Ok...Am ajuns, nu? întreb eu văzându-mi casa.

  -Da. Ne vedem mâine, îmi răspunde el, eu coborând din maşină.

  -Pa! urlu eu intrând în casă.

  -Ceau! răspunde acesta dispărând din faţa casei mele.