Bacalaureat, Limba și Literatura Română

O scrisoare pierdută

                                                               O SCRISOARE PIERDUTĂ

                                                                     DE I. L. CARAGIALE        

  Percursor al teatrului modern, I.L. Caragiale realizează în dramaturgia românească o sinteză între realismul critic (evidenţiat în intenţia de a prezenta tipuri umane, sociale şi concretul realităţii în care autorul a trăit şi de care s-a distanţat ironic şi critic) şi clasicism (interesul pentru ceea ce este permanent în natura umană, pasiunea echilibrului şi perfecţiunea formală). Există şi o componentă modernă care rezidă în comicul absolut, anulând limita dintre tragic şi comic. Existenţa este văzută ca o imensă farsă, iar individul este depersonalizat –o mască care ascunde vidul interior. Cea mai cunoscută piesă a lui Caragiale este o comedie de moravuri, impunând un stil dramatic în care se regăsesc atât structuri dramatice clasice (personaje, acţiune, intrigă, conflict) şi structuri moderne (fiinanţarea personajului).         

 Tema degradării vieţii politice, sociale şi private, se concretizează prin surprinderea unui episod din campania electorală pentru desemnarea unui candidat la alegerile parlamentare.

 Acţiunea se petrece "într-un orăşel de munte, numit şi capitală de judeţ, în anul de graţie 1883".

Titlul piesei evidenţiează intriga, autorul vrând să arate prin folosirea substantivului cu articol nehotărât, că scrisoarea reprezintă unul dintre multiplele mijloace de şantaj în lupta politică.

Din punct de vedere compoziţional, "O scrisoare pierdută" este alcătuită cu o desăvârşită artă clasică. Cele patru acte aduc mereu în scenă personaje noi, sugerând creşterea tensiunii dramatice provocată atât de evenimentul politic, cât şi de aparent neînsemnata scrisoare de amor.

Formula dramatică se bazează pe structuri tradiţionale: principiul cronologiei, acumularea sau înlănţuirea situaţiilor dramatice ("tehnica bulgărului de zăpadă"), înlănţuirea evenimentelor şi structurii dramatice moderne –repetarea situaţiilor dramatice şi instalarea "ex-abrupto" a conflictului.

Conflictul delizoriu (de interese) îmbracă aparenţa unui conflict politic, căci confruntarea nu are loc între idei sau doctrine politice. Opozanţii aparţin unor grupări diferite ale aceluiaşi partid de guvernământ: aripa conservatoare (reprezentată de Tipătescu, Trahanache, Farfuridi şi Brânzovenescu) care obţine puterea; aripa conservatoare (dăscălimea şi Caţavencu) care năzuieşte să acceadă la putere.

Acţiunea se petrece într-o durată determinată, care aminteşte de regula unităţii de timp din teatrul antic. Astfel, primele trei acte aglomerează evenimentele într-o singură zi (vineri, 11 Mai 1883). Ultimul act mută acţiunea peste două zile (duminică), în momentul în care are loc încheierea alegerilor, desemnarea câştigătorului şi banchetul dat în cinstea acestuia.

Primul act care îl are ca personaj de referinţă pe Ştefan Tipătescu, perfectul judeţului, debutează cu situaţia conflictuală. Incipitul de tip "ex-abrupto" propune o situaţie scenică frecventă în teatrul lui Caragiale: citirea ziarului.

Indicaţiile regizorale, ca şi replicile personajelor reliefează atât relaţia dintre stăpân şi subalternul slugarnic, dar şi o anume familiaritate complice ("coane Fănică"). Lectura articolului incriminator din ziarul lui Caţavencu, "Răcnetul Carpaţilor", pune în evidenţă lupta în care sunt implicaţi cei de la putere (aripa condusă de Tipătescu şi de Trahanache) şi cei care râvnesc să acceadă în sfera puterii (Caţavencu, Popescu, Ionescu şi "dăscălimea"). Schimbul de replici continuă cu numărarea steagurilor.

Dialogul dramatic are atât rolul în caracterizarea personajelor, dar mai ales funcţie descriptivă, fixând topografia oraşului –"două la prefectură, două la primărie, două la piaţa lui 11 Februarie, unu la şcoala de fete, unu la şcoala de băieţi, unu la spital, două la catrindală". În secvenţa următoare, dialogul are funcţie narativă, Pristanda relatând cum s-au strecurat sub fereastra casei lui Caţavencu, spionând întrunirea dăscălimii. Episodul retrospectiv este construit pe tehnica "teatrului în teatru": "cum v-auz şi m-auziţi, coane Fănică, ştiţi, ca la teatru".

Prin referire la scrisoarea pe care o ţinea în mână Caţavencu, se cristalizează intriga, instalată definitiv în scena IV, prin vocea lui Zaharia Trahanache. Acesta îi povesteşte prietenului său, Fănică, despre şantajul exercitat asupra sa de către Caţavencu, având drept armă o scrisoare de amor de la Tipătescu către Zoe şi pe care "vulnerabilul neica Zaharia" o consideră plastografie. Ultimele scene în care este prezent cetăţeanul turmentat, luminează circumstanţele în care a fost pierdută scrisoarea, având drept de autor pe onorabilul Caţavencu.

Actul al doilea este alcătuit din alternanţa unor scene de grup sau a celora în care unicul personaj rămas, monologhează. La ridicarea cortinei, Trahanache, Farfuridi şi Brânzovescu studiază listele electorale calculând probabilitatea voturilor. Steoritipia gesturilor, reacţiilor şi limbajului dezvăluie ignoranţa oamenilor politici ai urbei. În contrast, Caţavencu apare ca o prezenţă dinamică, plină de temperament şi voinţă. Arestat din ordinul prefectului şi eliberat la decizia lui Zoe, Caţavencu este invitat să negocieze. El refuză cu diplomaţie toate ofertele lui Tipătescu: moşia Zăvoiu, funcţia de primar, postul de avocat al statului. Scena negocierii (actul II, scena IX) evidenţiează dublicitatea personajelor prin contrastul dintre dialogul amabil-insinuant şi jocul scenic (mimică şi gestică).

Actul trei aduce în scenă un personaj-colectiv: "alegători, cetăţeni, public". Lumea prezentă la întrunirea celor care intră în cursa electorală este înfăţişată ca o mulţime depersonalizată de tipuri individuale. Discursurile celor doi, Farfuridi şi Caţavencu, reprezintă ilustraţii strălucite ale demagogiei limbajului ilogic, incoerent, încremenit în clişee care nu transmit idei, mistificând realitatea. Punctul culminant al actului şi al piesei este anunţul venit de la Bucureşti, prin care se numeşte un nou candidat, în persoana lui Pandache. Încăierarea pusă la cale de către poliţaiul Pristanda este o metaforă a mulţimii haotice şi violente. În această încăierare, Caţavencu pierde scrisoarea producând pentru un timp emoţii. Dezarmat, Caţavencu schimbă tactica parvenirii în actul IV, acceptând să prezideze banchetul în cinstea noului candidat. În final, toată lumea se împacă punând sub semnul ridicolului întreaga mascarată electorală.