Killjoy [+18]

unu

- Sigur te descurci? Nici nu vreau să te las singură dacă nu te simți bine...

Femeia deschise ochii. Chipul plin de iubire, dar întunecat de nesiguranţă al fiicei ei o întâmpină. Zâmbi şi întinse mâna pentru a o atinge. Biata Joyce, gândi ea cu durere. Plutea în rochia neagră din dantelă pe care o alesese pentru petrecerea din acea seară. Și era atât de palidă, de parcă ea era cea care zăcea țintuită la pat de luni bune.

- O să fiu bine până soseşte tatăl tău, o asigură ea cu o voce obosită.

Găsi cu greu putere să își privească fiica în ochi. Joyce strânse din buze şi alungă din minte figura dezaprobatoare a tatălui ei.

- Mă va pedepsi dacă plec, amândouă știm ast...

- Şi eu am un cuvânt de spus, draga mea, o întrerupse ea.

Joyce zâmbi cu jumătate de gură. Își dorea nespus de mult să participe la petrecere. Toată săptămâna se gândise cu nerăbdare la acea seară, dar totul se năruise când tatăl ei o anunțase fără menajamente că trebuia să stea să vegheze asupra mamei bolnave cât el lipsea în interes de serviciu.

e bolnavă nici măcar nu se poate ridica din pat sigur va fi bine tot în pat o să o găsesc

Îşi sărută mama pe ambii obraji după o lungă îmbrățișare. Aproape că îi dădură lacrimile. Era atât de slabă. Dacă ar strânge-o mai tare, ar sufoca-o. Era aiurea. Starea deplorabilă în care se afla mama ei îi inducea o stare ciudată. În ultimul timp se ferise să își îndrepte gândurile asupra bolii care îi măcina mama pentru că nu suporta ideea de neputință de care atât ea, cât și tatăl ei, deveniseră conștienți din momentul în care doctorul pusese verdictul necruțător – cancer. Parcă trecuse o eternitate de atunci.

- Distracție plăcută!

Cuvintele mamei nu avură efectul scontat. De parcă putea să uite de toate belelele de acasă şi să se dăruiască în totalitate petrecerii. Și-ar dori asta, dar nu putea.

+++

Casa se profila semeaţă şi era atât de albă încât parcă strălucea, în contrast cu cerul de un cenuşiu profund, ameninţător şi rece. Era mijlocul lui octombrie, dar deja se simţea aerul îngheţat ce prevestea venirea inevitabilă a iernii care îngrozea locuitorii oraşului, obligându-i să scoată la iveală timpuriu hainele groase.

Băiatul cu părul creţ coborî de pe bicicletă şi o sprijini de bordură, în spatele unei camionete ruginite care arăta de parcă nu mai fusese urnită din loc de ceva vreme. Arăta deplorabil, dar tot nu întrecea starea celui care îl privea cu acrime de sub o pereche de sprâncene stufoase şi blonde. Pe botul camionetei se sprijinea prietenul său - K - care încerca din răsputeri şi fără succes să pară nepăsător în timp ce fuma veșnica iarbă ieftină.

- Ai întârziat, conchise el sec şi mută jointul dintr-un colţ al buzelor pline în celălalt, pleoscăind.

Era pentru prima dată, spre deosebire de el, gândi băiatul, animat brusc de dorinţa de a-i întoarce spatele şi de a-şi vedea în continuare de după-amiaza mohorâtă pe care i-o stricase oricum starea tot mai precară a mamei lui. Nu avea nimic de pierdut - nici dacă rămânea, nici dacă îşi lua tălpăşiţa. K continuă să tragă cu lăcomie din ţigara improvizată şi să urmărească cu ochi tulburi arborii bătrâni ce flancau casa şi care se înclinau la fiecare bătaie uşoară a vântului. Uneori, câte o suflare mai puternică se abătea şi asupra lui, ciufulindu-i părul rebel, blond şi dându-i o aură de răzvrătit proaspăt scăpat de sub influenţa părinţilor.