Lupul singuratic

Plec fara regret

Era o zi ca oricare alta. Un apus mirific strabatea cerul, acel rosu aprins care acoperea cu o mantie totul, ma facea sa imi amintesc de clipele cand ei traiau. Dar mau lasat aici, singur intr-o lume, plina de pedepse si ispite la fiecare pas. Creierul meu functiona ca o masina de generare a psihologiei umane si rezolvare a problemelor. Dar oare e deajuns, incat sa supravetiuiesc ?

O intrebare de genere foarte bine pusa de mine in acest context. Poate nu eram eu cel care gresise, ci cei din imprejurul meu, oamenii care prefer sa arunce tot petru o placere de cateva momente. Le place sa traiasca fiecare clipa, dar nu se gandesc la consecintele urmatoare, care vor sa vie incurand.

In fata mea era intrarea in aeroport, bine securizata cu detector de metale si cu multi bodyguarzi la intrare. Se pare ca ma astepta un control inedit, dat fiind ca aveam in geanta un talisman, care insemna pacea sufletului meu. 

Am intrat in aeroport si am anuntat gardianul de la intrare ca am un talisman de argint in geanta de voiaj. El m-a aprobat usor din cap si mi-a facut semn sa trec prin detector. Se pare ca nu a scos nici-un sunet, nici la geanta nici la corpul meu. 

M-am deplasat usor prin sala cea mare si aglomerata de diversi oameni, de diverse clase sociale si diverse culte religioase. Am urcat niste scari din marmura ajungand in fata ghiseului de imbarcare a avionului meu. Am prezentat actele, iar femeie controlor s-a uitat suspect la mine.

- Nu esti minor? ma intreaba ea aruncand-umi o privire grava si suspicioasa.

- Ba da, dar dupa cum vedeti in pasaport si fisa de ereformare, am drepturi cat un major. Ii spun eu pe un ton mai grav, creiindu-i senzatia de vina ca, nu a verificat bine actele.

- Stai sa sun la birourile de la ambasada, imi zice ea punand mana pe un telefon.

In cateva minute isi face aparitia un domn in costum usor albastrui, cu o camasa alba cu carouri negre, ochii fiind de un albastru aprins si parul castaniu, usor cret. Ia actele in maini si incepe sa le citeasca, intorcandu-le pe toate partile. Se uita la mine si zambindu-mi imi zice:

- Tu esti fiul lui Scott Daniel Ghromen?

- Da, domnule. Cu ce scop imi adresati aceasta intrebare?

- Pentru ca iti cunosc bine tatal, de obicei, inainte sa ia avionul catre o destinatie mereu schimbata, din pricina biroului sau de avocatura, stam la o cafea.

- Am inteles,  dar actele mele, din cate stiu sunt in regula. Pot trece?

- Of of, ce-i semeni. Mereu stabil si bine puctual este tatal tau, la fel si tu se pare.

- Hmmm, stramb usor din nas si ma uit putin furios la el, fiindca face o comparatie, care nu ar trebui sa fie facuta, trasaturile fiind prea logice, doar era tatal meu.

- Lasal sa treaca si ai de grija de acest pusti, ca de ochii din cap. Ne-am inteles, Isabella?

- Da, domnule! spune controloarea zambind catre mine, si indicandu-mi sa trec.

- Actele mele te rog, mai intai.

- Poftim, intinzandu-mi pasaportul si 6 foi stampilate cu semnul guvernamental.

Calatoria cu avionul, nu fusese cine stie ce, fiindca mai calatorisem de multe ori pana atunci. Dar avand in vedere ca eram de aceasta data la o clasa normala, nu la clasa intai. Ma simtisem mai bine.

Ajungand in aeroportul cu pricina, mi-am zis ca vor dura multi ani pana cand vechii cetateni si amici ma vor mai vedea.