Nu mai suportam nimic. Voiam să mor, să nu mai aud, să simt, să văd sau să ştiu nimic. Să fiu moartă şi-ngropată; să se sature el să ma mai chinuie. Nu mai puteam suporta tortura asta mintală.
Eram în camera lui Liam de câteva zile... Nu-l mai văzusem pe Niall de la ziua cu pricina. Doar Liam mai trecea pe aici din când în când să vadă ce fac şi să îmi aducă de mâncare. Puteam spune, oarecum că el era, în momentul de faţă, singura persoană în care aveam încredere. Dar, până la urmă şi el tot vampir era. Așa că... Mda. Liam îmi povestise faptul că fetele erau bine şi că singurul lucru care le afecta era faptul că nu m-au văzut. Încercase să vorbească cu Niall şi să-l convingă să mă lase să le văd, dar nu dorise. Nu ştiu ce avea el în cap de nu mă lăsa să le văd. Dar nu mai conta, nu îmi păsa de el şi de acţiunile pe care le făcea, atâta timp cât nu mă mai implicau pe mine. La un moment dat s-a auzit un ciocănit, după care scârţâitul obişnuit al uşii şi Liam strecurându-se uşor după ea.
- Hey, văd că te-ai trezit, constată el râzând.
- Hey, da, am avut un coşmar, i-am expliacat într-un cuvânt.
- Aş vrea să te pot ajuta să treci mai repede peste toata faza asta, dar nu pot. Poate, singurul mod în care te pot ajuta este să îţi dau de veste că poţi să le vezi pe fete azi.
- Nu... Nu pot să le văd. Nu în modul ăsta şi nu dacă el mi-a permis să le văd. Viaţa mea nu ia întorsături după temperamentul lui. E viaţa mea şi eu aleg cursul ei, i-am explicat. Dar nu sştiam dacă era un lucru bun că făcusem asta. Până la urmă el era prietenul lui Niall; îi putea spune orice.
- Uite, zise el, ca de la prieten la prieten, şi bineînţeles, fără supărare, dar în momentul ăsta, viaţa ta ţine de deciziile lui. Dacă vei continua să îl enervezi, vei avea de suferit. Şi niciodată nu vei ştii când ai să rămâi singură cu el, şi el se va enerva şi ... Ei bine ai prins ideea.
- Am înţeles, dar dacă el vrea ca eu să duc o asemena viaţă, poţi să-i spui că sunt bună ca şi moartă.
- Cred că ştie şi el asta, dar pe moment vrea să ştii că îi pare rău pentru modul în care a acţionat în acea zi. A vrut chiar să „te viziteze", dar nu l-am lăsat.
- Mulţumesc. Chair a fost un lucru bine gândit.
- Nu ai pentru ce. Acum, dacă mă scuzi, Danielle mă aţteaptă jos, împreună cu celelalte fete. Dacă te răzgândeşti, noi te aşteptăm acolo. Şi nu îţi face griji pentru Niall. Vom fi toţi cu ochii pe el. S-a ridicat încet de pe marginea patului şi a ieşit din camera închizând uşa dupa el. Ce aveam de gând să fac? Să mă duc? Dacă mă duceam, atunci toţi vor crede că fac asta pentru că m-a lăsat Niall. Dacă nu o fac, vor zice, fetele bineînţeles, că a fost vina lor şi că din cauza asta nu am vrut să le văd. Mda. O decizie grea de luat. Dar mai bine mă duc... De ce? E viaţa mea, făcută după alegerile mele nu după ale nemernicului ăla. M-am dat jos din pat încet şi ameţită din cauza faptului că nu mă mai dădusem jos din pat de vreo 20 de ore. Am ieşit din camera lui Liam şi m-am îndreptat spre scări. Cămaşa lui Niall, care da, ajunsesem să mă îmbrac cu ea, doar pentru că hainele mele fusesera rupte şi Liam nu ştiuse ce să îmi dea să mă îmbrac, era largă şi ţifonata, la fel şi pantalonii lui scurţi. Am coborât până la etajul unu, doar ca să găsesc câteva menajere stând în colţ şi vorbind, atât de atrase în conversaţie încât nu m-au văzut în timp ce coboram scările spre parter. Pfui, dar mare mai era holul ăsta. Ce naiba, mai puteau face un living aici. Nu am ştiut în ce parte să o iau aşa că am mai stat vreo două minute pe acolo, pe hol, până când am auzit un râset pe care îl cunoşteam de când mă ştiu. Era Ax. M-am luat după vocea ei şi, ta da, eram în living.
