Lasă-mă să te iubesc

23. I'm here for you

-Nick, spun printre săruturile spontane ce le primesc. Gata, termină!

Încerc să îl împing punându-mi mâinile pe umeri lui, dar are chef de joacă și nu vrea să mă lase.

-Oh, iubito, mi-a fost prea dor de gustul tău ca să mă astâmpăr, zâmbește și îmi mângâie obrazul cu indexul degetului mare. Lin?

-Spune Nick.

-Ți-am lipit? mă întreabă cu o voce aproape șoptită.

-Iubitule, oftez și îi sărut mâna. Nici nu știi cât de mult. Când am auzit de accident, am simțit un junghi aici, îi așez mâna pe pieptul meu, chiar în dreptul inimii.

Petru o clipă ochii săi coboară spre locul indicat ca mai apoi să își ridice privirea. O lacrimă i se prelinge pe obraz, iar eu imediat i-o îndepărtez. Pot citi suferință în ei, precum și regret. Oceanele mele albastre sunt întunecate și triste. Cu greu mă abțin să nu plâng și eu, așa că îi zâmbesc.

-A fost greu, dar acum ești aici, cu mine, sau te duci să mă înșeli cu asistenta?

-Să știi că nu e o idee rea, spune gânditor, dar eu prefer să rămân la blonda mea încăpățânată.

Îmi trimite o bezea și îmi face cu ochiul, în schimb ce eu îmi dau ochii peste cap.

-Nesuferitule! mârâi spre el.

-Pisicuța mea! Recunoaște că îți cam place acest nesuferit, spune rânjind

-Am negat vreodată? îl întreb și dau să mă ridic de lângă el însă mă prinde de mână.

-Știam eu! Dar prefer să îmi spui la fel ca acum câteva ore, tare și răspicat, cât să te audă și morții.

La început m-am încruntat fiindcă nu știam la ce se referă, dar în timp ce își continua fraza, am constat cu stupoare că se așteaptă ca eu să îi urlu ca atunci un "Te iubesc". Recunosc că acela a fost un moment în care am atins apogeul, dar acum, când este treaz, nu cred că pot să îi spun. Nu am tăria necesară de a i-o spune direct în față. Dar vreau să îi spun. Acum că știe ce sentimente am petru el, m-am mai ușurat puțin. În schimb, subiectul bebe nici nu se pune în discuție momentan. Dacă nu pot să îi spun ce simt, înseamnă că nici de copil nu sunt în stare. Îmi este frică de reacția lui. Nu știu ce va crede după aceea despre mine. Eu vreau ca totul să fie roz, eventual decorat și cu flori, dar știu că este imposibil.

Mâna lui Nick ce se plimbă pe piciorul meu stâng mă scoate din starea de șoc, aș putea spune. Iar zâmbetul pe care îl afișează mă face și pe mine să zâmbesc. Mă strânge puțin de genunchi ca să mă readucă cu picioarele pe pământ și se încruntă când îmi vede expresia feței. Sunt bulversată de acest lucru și nu pot să scot nici un cuvânt pe gură, cum nu pot nici să mă mișc. Cuvintele au rămas blocate undeva pe drum, iar corpul parcă nu mai răspunde cerințelor mele.

-Iubito, nu vreau să o spui din obligație, ci atunci când ești pregătită. Poate că nu ai sentimente clare pentru mine.

-Nu, nu. Nick, știu ce am zis, crede-mă, doar că nu o pot face acum. Nu mă simt în stare, nu știu de ce, încerc să îi explic gesticulând cu mâinile.

-Te cred iubito! aproape că țipă spre mine și îmi zâmbește. Ah, am uitat ceva, stai puțin.

Începe să caute ceva pe lângă el, iar eu mă ridic confuză. Un zâmbet larg îi apare pe chip atunci când găsește ce caută, și nu își scoate mâna din pătură decât atunci când mă așez lângă el. Privesc mirată spre pumnul său ce acum este în fața mea. Îl deschide încet, parcă cu încetinitorul, iar în palmă lui apare o cutiuță mică albastră de catifea pe care scrie Tiffany&Co cu argintiu. Sunt singură că acolo se află un inel, dar sper să nu fie unul de logodnă, nu încă.