Ann. ( vol.1 )

cap.1 Unde sunt?

Am deschis cu greu ochii simțind cum mă sufoc de acel miros steril ce inundase camera. Habar nu aveam ce s-a întâmplat cu mine în ultimele 24 de ore. De fapt , nu îmi aduceam aminte de nimic, adică mintea mea era goala la propriu . Un singur detaliu mi-l amintesc , dar vag , un băiat căruia nu îi mai țin minte numele parcă începea cu d și o mașină , atât. Oare am părinți sau prieteni ? Habar n-am ...
În timp ce abia mă taram cu branula după mine, o asistenta mi-a tăiat calea.
- Unde credeți ca va duceți?
- Ămm. .. nu știu. .. unde sunt?
- Trebuie sa va odihniți pana vine doctorul cu analizele.
- Bine ... cred.
După alte 2 ore de meditat în pat am auzit vocea doctorului.
- Domnișoara Annabelle Steward?
- Eu sunt . Ce s-a întâmplat? Am răspuns speriata?
- Au venit analizele. Se pare ca ați avut un accident de mașină în urma cărei ați fost duși la urgente cu traumatisme cerebrale. Printr-o minune dumneavoastră ați scăpat doar cu o medie pierdere de memorie care poate dura în jur de o luna sau cel mult un an ... însă cealaltă victima. ..
- Ce victima? Mai era cineva .
- Da , cel care a condus , domnul Derek Morris, a decedat azi dimineață.
În acel moment o mulțime de sentimente și emoții m-au cuprins iar câteva lacrimi s-au prelins pe fata mea uscata. Chiar dacă nu știam cine e acest Derek, simțeam ca îl cunosc ca pe un amic , simțeam durere cred ...
- Dacă doriți puteți sa îl vedeți pana va veni politia și familia dumneavoastră.
- Voi sta aici , mulțumesc.
Nu pot sa aștept sa vina politia , pana la urma nu îmi mai aduc aminte de nimic . Asta înseamnă ca o potlua de la capăt . Am deschis fereastra și slava cerului ca mă aflam la parter , am sărit fără sa stau pe gânduri . Poate ca pana la urma a fost înspre binele meu , poate ca mi-am pierdut complet memoria, și da poate ca am o familie , dar instinctele mele nu au dispărut și eu asta simt ca trebuie sa fac , o schimbare, sa îmi schimb toată viața de la A la Z . M-am trecurat pe porțile de fier ale spitalului și am rupt-o la fuga pe strada principala doar în halatul cel alb . După o ora de mers am ajuns la periferia orașului . Eram încă în plina zi , așa ca aveam timp sa merg destul pana într-un sătuc .
Am mai aruncat o ultima privire orașului care , cică , mi-a fost casa în ultimii 17 ani. Acum mă îndrept spre necunoscut. Așa ca fără sa am nicio remușcare și teama , probabil pentru ca nimic nu mă mai lega de viața mea anterioara, am rupto la fuga fericita , drept în fata și nu m-am mai oprit.