Cu aroma de cafea

Trase draperia, si inlatura cu un deget aburul de pe geam. Isi aprinse tigara, si trase cu patos din ea, apoi lasa fumul sa iasa, usor.

Il urmari cu privirea, si inchise ochii, doar pentru ca imaginile sa ii revina din nou, de data asta, mai puternice, mai vii, mai dureroase.

Stia ca de data asta incalcase regula, depasise limita, si sparsese sperantele. Jocul fusese intrerupt. Se terminase.  

Ploaia incepu din nou sa cada, mai puternic acum, tunetul reverbera peste  dealuri, si ea se cutremura. Isi freca bratul cu mana libera, si se intoarse din nou intre asternuturi. Puse capul pe perna, si privi tinta tavanul.

Alb. Gri. Tavanul era alb, iar viata ei, gri. Stinse tigara, pe jumatate fumata, si o lasa in scrumiera, apoi se cuibari mai bine printre caldura artificiala.

Intinse mana spre noptiera de langa pat, si lua de acolo un caietel si un creion.

Scrijeli cateva cuvinte, apoi le citi:

“Te-am visat din nou. Erai acolo, cu mine, in locul nostru secret. Ploua, si tu ma tineai in brate, de parca nu ai fi vrut sa imi mai dai drumul vreodata. Te temeai ca ai sa ma pierzi. Imi sarutai gatul si pielea sarata, udata de mare. M-ai intors cu fata la tine, si mi-ai spus din nou ca ma iubesti. Apoi, ceva s-a intamplat, si eu m-am trezit aici. Iar tu esti acolo.”

Cu un oftat trist, adancit de nefericire, arunca bucata de hartie undeva, putin mai departe, si se ridica din nou din pat.

Loviturile de ploaie loveau cu furie fereastra, si crengile se cutremurau, in  bataia vantului. Ea ramase nemiscata.

Inspira adanc, dorind, tanjind sa simta parfumul lui din nou, in camera ei. Nu mai exista insa nici o urma de-a lui. Luase totul cu el, cand plecase.

O jefuise de amintiri si vise, de sperante, planuri, si dorinte. O jefuise de o iubire sincera, naiva, completa.  O lasase goala, pe dinauntru si pe dinafara.

Sunetul inimii batande era acum mecanic. Visele erau franturi dintr-un viitor inexistent, si lacrimile erau urme ale unei ploi sufletesti.

Telefonul ii vibra, pe undeva prin gramada alba, dar ea il ignora.

Isi trecu degetele prin par, si isi reaminti:

Ploua, ca si acum. Erau in mijlocul necunoscutului, doar ei doi. Masina ii ferea de loviturile dure, taioase, ale vantului si racorii unei dupa amiezi tarzii de vara.  Iar ei stateau imbratisati:

-As vrea sa simt mirosul marii. Si nisipul fierbinte printre degete, i-a spus ea.

-Si cine ne tine in loc? Hai la mare!

Ea s-a intors si l-a privit surprinsa, cu un zambet larg, asternut pe buze.

-Acum?

-Acum!

Si au plecat la drum. Au condus ore in sir, au ras, au cantat melodii vechi, noi, si-au povestit intamplari din copilarie, dracii pe care le-au facut, motive pentru care au plans, si lucruri de care le era frica.

Si-au impartasit sentimente, ce mai tarziu le-au asternut pe hartie, au strigat in gura mare cat de fericiti sunt, si s-au sarutat. Lung, pasional, si cu dor.

Au oprit intr-o parcare uitata, cu mese din lemn aproape inexistente, scrijelite cu initiale si cuvinte vulgare.

Dar nu le-au luat in seama. Ploaia, o lasasera demult in urma. Cerul era umplut cu o puzderie de stele.