O Viață Neobișnuită

Ce fac acum?

- Alex, ce vrei să faci? Strig atât de tare încât cred că m-a auzit tot orașul. Dar nu aud niciun răspuns.

Alex tot alerga venind spre mine (cel puțin așa credeam). Dar, când aproape a ajuns în dreptul meu nici că s-a oprit. A alergat în continuare. Oare unde se ducea?

Datorită faptului că Channing m-a distras nici nu i-am văzut pe fratele meu, Bryan, că se bătea cu un băiat de clasa a zecea.

- Încetați! Strigă Alex mult mai tare decât mine și punându-se intre ei.

- Lasă-mă! Țipă Bryan cu un mârâit ușor nervos. Nu te băga!

- De data asta țin cu mucosul ăsta. Zise băiatul cu care se bătea Bryan.

- Terminați amândoi! Strigă directorul liceului.

Oh... La dracu', Bryan. Iar trebuie să te acopăr. De ce nu poți fi și tu ca restul? Să nu fiu nevoită să te scot cu fața curată și să le ascund părinților toate lucrurile ce le faci tu la școală?

**După ore**

I-am zis lui Alex că din păcate trebuie să amânăm. Și el m-a înțeles. Îmi zicea că și el a fost așa când era mai mic. Doar că nu știe cu adevărat ce mai face Bryan în rest... În fine. Acum trebuie să plec cu Bryan acasă. Măcar așa am timp și sper că voi afla motivul luptei.

- Deci, cine era acel băiat cu care te-ai bătut? îl întreb rupând tăcerea.

- Ce-ți pasă ție?

- Bryan, ești frățiorul meu mai mic! Normal că trebuie să-mi pese! zic eu abținându-mă să nu ridic tonul.

- Oh da? Atunci de ce te băleai cu boul ăla de Channing în timp ce Lucas mă rupea în bătaie?

M-a lăsat fără cuvinte făcându-mă să mă opresc din mers. Cum putea el să-mi zică asta?! Cum de fratele meu, sânge din sângele meu, să-mi spună astfel de cuvinte și să mă doară așa de tare?

- Să știi, Bryan, că nu am făcut asta de bună voie... nici nu știi de cât timp mă urmărește, mă sună și îmi trimite mesaje făcându-mă să regret fiecare clipă petrecută cu el. Nici nu știi cât de mult regret asta. Dar cel mai important... TU NU AI VOIE SĂ ÎMI VORBEȘTI AȘA! țip eu.

Am început să fug lăsând lacrimile să îmi invadeze micuța față. Îl puteam auzea pe Bryan strigându-mă dar nu îmi păsa. Cum de a putut zice asta? Cum de...

**După o săptămână**

Unde... unde mă aflu? De ce mă doare atât de groaznic capul? Ce? Cât e ceasul? În ce zi suntem? Tot felul de întrebări îmi treceau prin cap. Dar cel mai bine era că în dreapta mea l-am văzut pe Alex dormind cu capul pe mâna mea. Ce drăguț e când doarme. Dau să mă ridic puțin și îl trezesc fără să vreau pe Alex.

- Hei, Selena, nici nu știi câte griji mi-am făcut!

- Mersi, Alex! Dar... Am o groază de întrebări! zic eu râzând.

- Da... și eu! Ce ai pățit? Când am venit părinții tăi nu erau aici.

- Nici eu nu știu. Ce îmi amintesc este că veneam de la ore cu Bryan... OH BRYAN! Strig amintindu-mi de cearta pe care o avusem cu fratele meu.

- Presupun că el trebuie să știe.

- Da, Alex. Dar el unde este? L-ai văzut?

- Mi-aş dori să știu... Astfel l-aş putea întreba ce voia Lucas de la el. Dar, încă mai am niște întrebări pe care trebuie să ți le pun ție.