Răpită

Capitolul 1

— Părerea fiecăruia e justificabilă variabil!

O senzație teribilă persista în corpul meu de câteva minute. Puteam simți cum cineva mă urmărea. Îi puteam simți privirea fixată pe mine, în timp ce eu și Jenny mergeam de-a lungul străzii St. Gallen, dar eram sigură că totul se proiecta doar în mintea mea.

M-am oprit preț de câteva secunde în mijlocul străzii pavate cu piatră cubică și mi-am privit prietena, stabilind un contact vizual care oscila între un amuzament pătrunzător, dar reținut, și o seriozitate falsă.

— Nu îți reneg dreptul la opinie, doar îți spun că nu o voi lua în considerare, i-am răspuns pe un ton satiric, apoi mi-am reîndreptat atenția spre drum, pornind la un pas mai alert.

— Și dacă totul merge prost? mă întrebă, prinzându-mă din urmă, în timp ce vântul îi arunca peste umăr câteva șuvițe din părul roșcat. Dacă Luke va aplica o mișcare inadecvată pe trupușorul tău fragil? mi-a zis în glumă, îngustându-și ochii și arcuindu-și buzele într-un zâmbet ascuțit.

— Jenny, dacă l-am găsit pe un site, nu înseamnă că e un criminal în serie. Oamenii se întâlnesc așa tot timpul.

— Ai dreptate. Nu trebuie să fie neapărat un criminal în serie, dar poate fi mai rău, un criminal în serie psihopat.

Mi-am dat ochii peste cap, un suspin zgomotos părăsindu-mi buzele.

— A venit timpul să nu mai investești atâta timp urmărind seriale cu detectivi și crime, draga mea.

— Dar tot ai mici dubii în privința lui, nu? încearcă încă o dată să mă convingă, ridicându-și o sprânceană. De data aceasta, i-a pendulat o oarecare urmă de seriozitate în glas, aproape imperceptibilă.

— Normal, am zis, scuturându-mi umerii. Două luni de conversații pe un ecran nu te transformă într-un prieten de o viață.

În prezent

Mi-am deschis încet ochii, iar panica mi-a traversat întregul corp atunci când mi-am dat seama că nu pot vedea. În jurul meu nu se afla nimic altceva decât  infinitatea unui întuneric nedefinit. O muzică electrică venea de undeva din apropiere, dar reverbera înfundat, de parcă un zid din cărămizi m-ar fi despărțit de o întreagă petrecere.

— Nu! am strigat panicată, încercând să mă zbat și să dau cu pumnii în ceva. Am observat imediat că mâinile mele au atins un tavan căptușit cu un material moale. Am încercat să mă ridic, dar spațiul în care mă aflam era mult prea strâmt.

— Te rog! am țipat din nou, lacrimile fierbinți atacându-mi fața. O teamă disperată îmi vibra în corp, deși toate măruntaiele și organele păreau să îmi cadă în gol, alunecând în alt plan decât cel al existenței obiective, plasându-se în polul opus al tuturor normelor realității. Mă simțeam de parcă mă împotriveam gravitației. Scoate-mă de aici! am strigat, izbucnind într-un plâns spasmic.

Nu mai puteam controla nimic – gândurile îmi debordau cu violență, decojindu-se de miezul rațiunii, iar corpul îmi reacționa instinctiv, dirijat de groază, de panică.

Preț de câteva minute, suspinele care îmi părăseau gâtul au continuat să fie acoperite de vibrațiile melodiei. Brusc, spațiul în care mă aflam s-a mișcat brutal, iar capul meu s-a lovit cu putere de tavan. Am putut auzi zgomotul cauciucurilor unei mașini demarând în forță pe un drum cu pietriș.

— Sunt într-o mașină? am murmurat, cu vocea tremurândă. Doamne... am șoptit, lacrimile deja începând să mi se usuce pe obraji, în timp ce mâinile mele se plimbau în mod repetat pe tavan. Doamne... sunt într-o mașină! Luke, dă-mi drumul! am strigat cu putere, simțindu-mă de parcă gâtul mi-ar fi ars. Mâinile mele au început să bată violent în tavanul portbagajului, dar fără niciun efect.

— Nu ar fi trebuit să încerci să fugi, vocea groasă a lui Luke s-a auzit slab, dar cel mai probabil a fost nevoit să țipe din scaunul șoferului ca eu să îl pot auzi. Un surâs gâtuit s-a fasonat încet, iar preț de câteva secunde, până și respirația mi s-a oprit, pentru a putea auzi ce spunea.

— De ce îmi faci asta? am strigat cu putere, încercând să îmi sugrum plânsul.

Niciun răspuns.

Am înghițit în sec, iar un alt oftat mi-a părăsit gura. Eram pe cale să îl mai întreb ceva, dar mașina s-a oprit brusc. Mi-am proptit picioarele în partea laterală a portbagajului, pentru a nu mă izbi din nou de unul din pereți.

Ascultând atentă, am putut auzi sunetul familiar al capacului de la mașină, care trebuia să fie deschis atunci când rezervorul se umplea cu motorină. Un sunet scurt, silențios, în raport cu bătăile inimii mele, precum culoarea estompată a unui tricou vechi, cuprinsă de paloare.

Asta însemna că oprisem la o benzinărie. Mi-am mușcat buza inferioară stresată – asta ar fi putut fi singura mea șansă.

Simțeam cum o dorință nestăvilită îmi scormonea în piele.

Dar dacă era una dintre acele benzinării plasate orașele subpopulate, care sunt adesea pustii? Dacă nu m-ar fi auzit nimeni în momentul în care aș fi țipat, iar tot ce aș fi făcut ar fi fost să agravez situația?

Mi-am închis ochii preț de câteva secunde, apoi am luat o gură mare de aer.

— Ajutor!! Ajutați-mă! Sunt în portbagaj! Ajutor! am strigat din toți rărunchii, lovind în mod repetat cu pumnii în tavanul portbagajului.

— Vă rog! Ajutați-mă!! am continuat, simțind cum răgușeala mi s-a înfundat în gât ca o vată îmbibată în venin.

Luke a lovit cu putere tabla care acoperea portbagajul, în semn de amenințare, iar o secundă mai târziu, una dintre portierele mașinii a fost trântită cu brutalitate. Mașina a demarat cu un sunet ascuțit, scârțâind cu roțile atunci când au alunecat rapid pe șosea. Corpul meu s-a rostogolit în portbagaj, izbindu-se de pereți. Puteam simți tensiunea pulsând muribund în aer, ca o inimă ce pompa sânge otrăvit.

M-a auzit cineva? A sunat cineva la poliție? O să mă salveze cineva?

Frica îmi înghețase fiecare membru din corp, paralizându-l complet. Oare Luke m-ar fi ucis pe loc, dacă aș fi fost acum lângă el?

Știam că, de obicei,  captivitatea fetelor se putea sfârși într-un singur mod: o moarte deplorabilă și o descompunere într-un șanț. Sau în pădure. Într-un râu. Într-un loc în care nu mă va găsi nimeni niciodată.

Mi-am închis ochii, înnecându-mă în gânduri.

O să o facă. O să mă ucidă. Fără glume, fără abțineri, fără jumătăți de măsură.

După câteva curbe bruște, mașina s-a oprit. Ușa șoferului s-a deschis, iar eu am putut auzi mai mulți pași apăsați îndreptându-se spre portbagaj.

— Ar fi trebuit să îmi dau seama, Aria. Am avut încredere în tine! a strigat Luke nervos, nebunia prinzându-i contur în voce.

Acum, în capul meu se mai rotea doar un amestec de sunete discordante, puternice, nocive. Mi-am închis strâns ochii, și am început să mă rog să nu deschidă portbagajul. Dar deja era prea târziu pentru asta.