Îmi lipesc fruntea de geamul rece pentru că negrul se sprijină de el cu nuanţa cea mai întunecată. Părul mi-e ud şi se lipeşte de sticlă, ochii îmi ajung dincolo de propria reflexie, la noaptea care urlă către oamenii ce tac şi deschid umbrele, ca nişte regine ale nopţii nemachiate, cu cearcăne largi; fulgero-venele explodează în creierul cerului ca hemoragiile electrice.
Mă fascinează. Nu ştiam că furtuna poate empatiza atât de bine cu mine.
Norii scurtcircuitează luna şi celelalte becuri de dincolo de tavan care făceau sinapse cu smoala din aer. Simt o durere între vertebrele coloanei şi mă-ntreb dacă prin craterele lunii, ca nişte umbrele omeneşti puse la uscat, or asculta monologul nopţii şi îngerii ăia de care tot vorbesc oamenii mai optimişti decât mine. Mi-ar prinde bine o reîncărcare de aripi. Ale mele au existat, când zâmbetele nu erau ace; acum nu le mai arde să lupte cu gravitaţia supraponderală ce le stă pe pene, sunt prea absorbite de experimentul meu, autodistrugerea umană.
Cu fiecare seară luminile sunt mai departe de mine – mi-e o frică urâtă, ca moartea unui fluture, că atunci când îşi vor ridica diploma la cursul de alpinism, căţărându-se deasupra câmpului meu vizual, vor petrece şi tocuri se vor auzi troncănind pe cerul de gresie, iar tequilla va picura în strălucire, vor cădea şi vor rămâne pe pământ, lângă mine. Şi atunci voi fi şi eu o lumină, pe cerul cuiva? Nu. Privirea umană mătură dor străzile, iar cerul rămâne murdar.
Şi văd coloana unei dimensiuni normale cu o vertebă lipsă- eu. Vreau să o completez , tot timpul mi-au plăcut rebusurile, dar m-am îngrăşat, când am renunţat să mai fumez ţigări din alea pe care le fumai tu, când încă ştiam cine eşti, când ştiam că eşti. Vreau să iau imaginea de la gura privirii, că poate de-aia se-mbătase şi cădea tot mai des peste pervazul pe care se sprijineau mâinile mele goale. Zâmbeam , aşa cum un bolnav de cancer zâmbeşte la vederea morfinei. Îmi plăcea să cred în asta ori de câte ori cineva – tu sub reflector de data asta - spărgea paharele cu şampanie de dincolo de ochii mei permeabili, iar din şampanie rămânea doar o apă sărată ce se scurgea sacadat, ca de la un robinet stricat, înecând genele de pe pleoapa inferioară, iar obrajii se bucurau, crezând că sunt pe plajă, la mare, la Constanţa. Plângeam. Un fenomen natural al corpului uman, nimic mai comun. Dar motivul… motivul eram tot eu, dublura mea exterioarară, tu, dacă urmez paşii prin secţiunea transversală a raţiunii mele. Ai fost tu, cu accent pe cândva, singura persoană care avea destulă lumină. Îmi amintesc cum drogam noaptea, băgându-i in vene câteva grame de strălucrie în perioade ca astea. Tu,cu accent pe mine, care-ai lăsat pe ecranul intern amprente care nu se şterg- ecranul ăla care înregistrează cotele maxime ale vieţii.
Erai tu, luminile erau şi mai departe de mine în noaptea asta; n-am aflat cuvântul scris pe verticală.
