Rena

Her Majesty

Mâinile ei micuțe erau strânse de marginea masuței atât de tare încât încheieturile degetelor i se albiseră. Și-a ridicat obosită ochii, privindu-și mirată complexia pală in oglinda împodobită cu ornamente aurite. Cearcănele uriașe erau acum acoperite de fond de ten, nemaiputând fi observate. Oboseala iși pusese amprenta pe chipul ei firav, înăsprindu-i trăsăturile fine.

Dar asta n-o făcea mai urâtă, din contră, părea mai dură, iar aerul inocent și feminin care o însoțea de obicei dispăruse. Tocmai cum voia dintotdeauna să pară. A zâmbit slab. Buclele lungi blond-argintii îi mângâiau ușor spatele dezgolit. Câteva șuvițe erau prinse la spate cu un clește de sidef, ca să nu îi încurce pe sfetnici atunci când aveau să-i pună pe cap coroana grea, bătută cu pietre care mai de care mai scumpe.

Rochia lungă si diafană părea că îi plutește pe corp, făcând-o să semene cu o zână. Jacqueline se ocupase de toate și făcuse o treabă excelentă, ți se tăia respirația când te uitai la tânăra prințesă, ceea ce era incredibil, având în vedere starea în care era cu o zi in urmă. Cu toate astea, un singur lucru îi știrbea frumusețea izbitoare, un lucru pe care nici măcar Jacq nu-l putea fixa, și anume tristețea amestecată cu disperare în care se scăldau ochii ei, făcându-i să pară goi si lipsiți de viață.

Astfel, frumusețea ei se asemăna cu cea a unei statuete de marmură a unei zeițe din mitologia greacă: rece, îndepărtată, distantă, pe care o admirai fermecat, dar alături de care nu-ți doreai să te trezești în fiecare dimineață, deoarece părea că își pierde magia cu cât te uiți mai mult la ea.

Gândurile i se învălmașeau în cap, care mai de care mai agasante. Primul lucru care îi trecu prin minte fu profeția. Se încruntă, enervată. Dar ăsta nu era singurul lucru care nu-i dădea pace. Mai era și moartea părinților săi. Și încoronarea. Și abia împlinise 18 ani, nu era pregatită pentru așa ceva. Se strâmbă, dezgustată de ea însăși când se gândi cu parere de rău că nimeni în afara de Jacqueline nu-i urase "la mulți ani" azi, prinși cu pregătirile ceremoniei. De parcă asta ar fi fost principala problemă.

Reflexia i-a fost întreruptă de sunetul ușii deschizându-se. Darleen păși înăuntru, urmată de doi adolescenți ce păreau copia ei fidelă, în varianta masculină si feminină mai tânără. Fața prințesei se lumină instant, uitând de tot ce avea pe suflet. Fără să se mai gândească la faptul că s-ar putea să se împiedice in rochia lungă, țâșni în brațele femeii ce avusese grijă de ea mai bine de 10 ani.

-Doamne, mi-a fost atât de dor de tine, reuși tânăra să bâiguiască, cu fața ascunsă în umărul femeii, făcând-o să chicotească.

-M-am gândit că ți-ar prinde bine ceva companie, ținând cont de evenimentele prin care treci. Fata își strânse buzele pline într-o linie. Ei sunt copii mei: Valencia și Alexander.

De aproape, cei doi nu mai semănau așa mult cu Darleen. Aveau același păr des, negru ca pana corbului și aceiași ochi mari, de un albastru glacial. Astea erau singurele trăsături pe care le aveau în comun. Tot ce a observat fata la Valencia erau zâmbetul larg, cald și atitudinea prietenoasă, căci ochii îi zăboveau mai mult asupra lui Alexander, fără să vrea. Acesta se uita de sus la ea, și la propriu și la figurat. Era mai înalt ca frumoasa prințesă, chiar dacă ea purta botine cu toc. Își ținea mâinile încrucișate peste pieptul lat, ieșind astfel în evidență mușchii bine conturați. Trăsăturile chipului îi erau aspre și totodată cursive, degajând o frumusețe masculină frapantă, dar și o atitudine arogantă, superioară. Era îmbrăcat complet în negru, care venea în contrast cu pielea albă, brăzdată pe alocuri cu cicatrici.

-Hei, eu sunt Val, îmi pare bine de cunoștință! Vocea înaltă a Valenciei reuși să spargă reveria în care se afundase fata.

-Ecaterina, și mie îmi pare bine. I-a strâns mana pe care Val i-o întinsese și a zâmbit forțat.