Campionii

Lumina și praful

    "Putea fi o lume de fermieri sărăciţi, însă viaţa se desfășura în subteran."
   - Isaac Asimov : Praf de stele, seria „Imperiul” -

    Între cele două regate exista o oarecare formă de pace, dar pe ascuns se pregăteau de un mare război din cauza unor conflicte între triburile ce le aveau sub aripă.
    Când maeștrii în confecţionarea pielii pentru căptușeala armurilor și fierarii cei mai puternici le făureau astfel încât să fie cele mai ușoare, mai dure și mai strălucitoare, rareori se găseau preturi rezonabile, care fără îndoială numai nobilii şi unii neguţători şi le permiteau, acestea măsurând în jur de 3000 de lioni, iar ţăranii nu puteau vedea această sumă în casa lor nici la bătrâneţe.
    Desigur, agricultura era un stâlp al economiei tuturor regatelor, care aveau numeroase căi de acces, fie ele navale sau terestre, pentru a-și putea impune preţul pe piaţă. Mai mereu fermierii aveau probleme cu animalele sălbatice care dădeau târcoale recoltelor. Podgoriile şi lanurile erau păzite de gardieni, care puteau folosi orice mijloace de a riposta, fiind apăraţi de cuvintele regelui, norma fiind adoptată de majoritatea conducătorilor. Cultivatorii de pomi fructiferi aveau secretele lor pentru o producţie cât mai mare. Când merii, prunii și piersicii aveau în jur de patru ani, fermierii luau pentru o săptămână sau două ţăranii vecini care tăiau vârfurile crengilor ca acestea să crească orizontal făcând culesul mult mai ușor şi recolta mai consistenta.
    Ca in orice centru sau piaţă, trebuiau să fie și tâlhari, dar unde erau tâlhari era și un Campion regal care căuta hoţii de buzunare când însoţea famia regală la marșuri și convoaie. Aceştia aveau un deosebit simţ al corectitudinii şi al ordinii. Campionii erau luptători aleși din suita regelui, suită specială formată doar din cei mai buni mânuitori ai armelor. Un Campion trebuia să treacă prin multe probe dificile pentru a intra in palat. De asemenea avea leafă și îndatoriri pe măsură. Pe câmpul de luptă, Campionii trebuiau să își dea viaţa pentru a apăra regele, folosind orice metodă, chiar și sacrificarea altor soldaţi din propria armată. Fiecare Campion trebuia să aibă o condiţie fizică cât mai bună, fiind intr-un fel obligaţi să facă cât mai multe antrenamente zilnice in beciurile ascunse sub palat. Acolo era un câmp de bătălie în miniatură. Din lemn, fier și ceva arme se putea construi o adevărată hală de antrenament.Prin antrenamentul Campionilor, marea majoritate a poporului înţelegea lupta propriu zisă cu sabia și trasul cu arcul, dar nu era deloc așa, deoarece pentru a fi in stare să te lupţi cu soldaţi adevăraţi, ai nevoie de pregătirea unui cunoscător in domeniu. A lupta cu sabia nu e un mod de a te impune dușmanului doar prin forţă, ci de a te folosi de sabie prin încordarea mușchilor potriviţi astfel încât să nu se piardă prea multă energie. Pe de altă parte, orice luptător fie el începător sau nu, poate fi dezarmat, ţintuit şi adus la mila duşmanului său, iar în astfel de situaţii pumnii sunt ultima scăpare. De asemenea ei se bucurau de o faimă aproape ca cea a regelui însuși, fiind un fel de protectori ai regatului. Când un Campion murea, era înlocuit cu un altul, din altă breaslă, iar defunctul avea parte de funerarii demne de numele său.
    Cele două regate erau pe cont propriu, deoarece nu au făcut niciodată vreo alianţă. Tasae și Gunthal, cei mai mari regi de pe continent, aveau cei mai de temut Campioni: Sooji și Kael. Sooji era cea mai iscusită în mânuirea pumnalelor și a lamelor, Kael era cel mai agil în lupta cu suliţa scurtă, fiecare având în sânge trasul cu arcul și duelul cu ghearele de jilvun. Odată pe an acești Campioni aveau de trecut anumite probe după care se elimina unul, ca celălalt să câștige. Cine vedea un duel ale Campionilor se putea considera cel mai norocos om deoarece tavernele erau pline de pariuri si tăbliţe de acces pentru dueluri care se vindeau mai repede ca pâinea caldă. Un premiu consta în averi ce asigurau viaţa de nobil pe viaţă a familiei Campionului, accesul la armurăria regală şi dreptul la un blazon care era făcut după placul câştigătorului.     O monedă ca lionul nu insemna mai nimic în comparaţie cu rubinele de mithril și safirele mate. Acestea erau cele mai scumpe obiecte din acele timpuri. Numai negustorii dintre cei mai bogaţi şi cei mai renumiţi pictori și le permiteau, punându-le in cufere care erau trimise croitorilor și bijutierilor din Văile de Chihlimbar, fiind experţi în haine și bijuterii. Aceste pietre  se foloseau deseori în etalarea averii. Pictorii începuseră de la o vreme să vândă în piaţă paralel cu licitaţiile din casele negustorilor, cauza fiind una singură: răyboiul, ce avea să vină. Cine avea un pictor la îndemână se mândrea cu faptul că picturile erau izvoare de bani și faimă in lumea negustorilor. Lumea pictorilor era ceva mai strictă pentru că nu își impărtășeau cunoștinţele niciodata iar dacă un pictor voia să vadă lucrarea altua trebuia să îi arate o lucrare proprie, pe cel putin la fel de minuţioasă. Dacă nu satisfăcea simţul văzului destul încat să îi arate pictura solicitată, nimeni nu vedea lucrarea.
     Sub palatele regatelor se aflau monetăriile regale, producând fiecare moneda proprie, fierăriile, sălile de antrenament ale Campionilor și cuștile jilvunilor călăriţi de soldaţi în luptă, niște monștrii ce înlocuiau caii. Deasupra se aflau sălile în care dormeau cei din palat și bucătăriile regelui, însoţite de restul cotloanelor pline de slujitori.