pure soul || luke hemmings

{ 4 } - întuneric beznă

M-am retras brusc din nou, îndepărtându-mi faţa de a sa. Am revenit la realitate, fiindcă până acum mă aflam în al nouălea cer.

"Ce facem aici, Luke?" L-am întrebat, hotărâtă în a primi un răspuns serios.

El îşi ridică o sprânceană spre mine, ezitând. Într-un final îmi răspunse:

"Um. Ne sărutăm."

Mi-am dat ochii peste cap, oftând. M-am depărtat încă cu doi paşi de el, încrucişându-mi mâinile la piept.

"O să plec în clipa asta dacă nu îmi explici ce naiba se întâmplă." Mi-am mijit ochii spre el.

Luke îşi trecuse mâna prin păr, uitându-se în pământ.

"Îţi pot explica." Zise.

"Aş fi încântată s-o faci." I-am răspuns ironic.

Mi-ar plăcea să ştiu de ce în ultimile două zile mă sărută fără să-mi zică ceva, iar apoi îşi bate joc de mine.

"Ai vrea să îţi explic în timp ce ne plimbăm, sau...?"

"Oricunde. Numai s-o faci." Am răspuns grăbită.

El zâmbi şi îmi întinse mâna. Câteva clipe m-am uitat confuză la ea, după care i-am luat-o într-a mea.

Mă trase uşor după el şi câteva minute am tot mers fără ca cineva să spună ceva. Era întuneric beznă, iar dacă nu aveam să-l ţin de mână sunt sigură că aveam demult să mă împiedic.

Şi apoi, se oprise. Iar eu m-am speriat.

"Ce este?"

Nu-mi răspunse, însă începuse să meargă din nou, până ce coti la dreapta şi mă lipi cu spatele de un copac înalt. Mi-am ridicat capul să văd cerul. Întunecat, la fel ca şi atmosfera din jur.

"Luke, termină cu toate astea." Am strigat, exasperată de comportamentul său.

"Să termin cu ce?"

"Mereu te comporţi misterios şi mă săruţi fără motiv." Îmi dau ochii peste cap.

Singura lumină care se zărea era a lunii, şi poate câteva de la ferestrele clădirilor. În rest - întuneric.

"Am un motiv ca să te sărut." Zise apoi. Nu îi puteam descifra expresia feţei, însă probabil rânjea.

"Şi care ar fi aceste motiv?" Am întrebat neimpresionată.

"Cred că sunt îndrăgostit de tine." Zise.

Apoi linişte. Linişte totală. Ochii mei s-au mărit instant. Chiar nu-mi venea să cred ce tocmai spuse.

Nu m-am putut abţine şi am izbucnit într-un râs, mai mult nervos şi forţat, însă tot râs rămânea.

Mi-am lovit genunchiul şi am continuat să râd până când el mă întrerupse:

"Ce?!" Părea jignit.

"Eşti patetic, Hemmings." Mi-am scuturat capul, pufnind dispreţuitor.

"Ce trebuie să însemne asta?" Întrebă deranjat. Am putut observa cum gesticula cu mâinile.

"Înseamnă că eşti un nesimţit. N-o să mă las dusă de val." Am declarat.

"Oh, sigur? Deja ai făcut-o."

Am încremenit. Probabil avea puţină dreptate. Doar puţină.

"Renunţ." Am spus pe un ton indiferent şi am început să merg fără să-mi dau seama unde anume.

"Unde crezi că pleci?" Mă strigă din urmă.

"Departe de tine." Am strigat fără să mă uit înapoi.

"Te vei rătăci."

La naiba.

M-am oprit şi m-am întors ezitant pe călcâie.

"Nu-mi pasă atâta timp cât voi scăpa de tine." Am adăugat.

Nu îl prea vedeam prin întuneric, şi trebuie să recunosc că asta mă cam înfricoşa.

"Nu vei scăpa de mine oricum. Plecăm la aceeaşi şcoală."

Mă calcă pe nervi tipul ăsta.