Amethyst

Amethyst part 2

Rupe sarutul cateva secunde mai tarziu si spune soptit:

-Scuze,  nu ma vrut , dar ochii tai m-au vrajit.

Ii prind mana care vroia sa se retraga si ii sarut degetele apoi le ling usor.

-Hei, Amethyst, nu trebuie sa faci asta.

Ma opresc si ma ridic in picioare in pat. Zambesc pueril si ma prind de umerii lui. Il imping cu putere si cadem amandoi pe podea. Imi asez genunchiul intre picioarele sale. Se inroseste si murmura:

-A...Amethyst...nu.

-Ba da. Nu pot sta la tine pe gratis.

Il masez usor in timp ce-l sarutam. Cobor cu saruturile pe gat si-i prind mainile deasupra capului.

-De ce ti se spune Safirul negru?

Intreb oprindu-ma pentru un moment.

-Pentru ca am fost asasin inainte de a deveni politist.

Raspunde apoi lasa un icnet de placere sa-i scape printre buze.

-Dar...de ce faci asta?

Ma intreba cu obrajii imbujorati si respirand sacadant.

-Nu am bani sa-ti platesc chirie, asa ca trebuie sa fac ceva ca sa nu raman dator.

Ma priveste cu tristete in ochii sai azurii. Tinteste un punct inexistent de pe podea si spune evitandu-mi ametistele.

-Nu trebuie sa-ti mai murdaresti trupul doar pentru a nu ramane dator. Daca imi promiti ca te vei lasa de prostitutie si vei munci daca-ti gasesc un servici, voi considera datoria ca si platita.

-Serios?

Intreb neincrezator. Orice om normal ar fi fost la fel de neincrezatir ca mine. Un barbat misterios, tanar, fara experienta si atat de frumos sa-ti ofere sa impartiti casa...asta era cel putin ciudat. Aproba din cap si atunci, pentru prima oara dupa multi ani zambesc fericit. Il imbratisez razand ca un copil.

-Multumesc, Benoit. Esti cel mai bun lucru ca mi s-a intamplat in toata viata mea.

Las lacrimile sa-si croiasca drum pe obrajii mei rozalii. Yukata-ua rosie fusese deja uitata undeva pe podea iar uniforma sa militara fusese aruncata intr-un colt. L-am dezbracat incet si de data aceasta nu m-a mai refuzat. I-am soptit cu cea mai seducatoare voce pe care o aveam atunci: „Ma intreb ce rezulta cand combini un safir si un ametist.”

Acum, dupa zece ani de la moartea lui Benoit, raspunsul sau din prima noastra noapte impreuna imi rasuna in minte din nou si din nou. De fiecare data cand ii vizitez mormantul, de fiecare data cand las vaniliile de gradina pe piatra rece pe care este trecut numele sau. De fiecare data imi amintesc acele cuvinte mirifice: „Ce rezulta? Cea mai frumoasa bijuterie din intregul univers... Si aceasta bijuterie are si un nume, Amethyst, se numeste Dragoste.”