Înainte de a pieri

*

Cu cât aşterneam mai multe cuvinte pe hărtie cu atât mă simţeam mai aproape de ea. Fiecare virgulă era un obstacol, iar punctul mă copleşea şi mă arunca într-un hău întunecat. Însă ca orice scriitor găseam lumina în ochii personajelor mele.

Numele ei era Nyerith, o nimfă a păduri, o splendoare a pământului, cu glas de privighetoare, cu ochii de un verde crud şi pielea fină ca petalele de nufăr. Am cunoscut-o pe parcursul drumului, cu cât înaintam în poveste cu atât mai mult mă apropiam de lăcaşul ei sfânt. Dormea în inima pădurii, într-un trunchi de copac bătrân, care îi era tată, mentor şi zeu. Lui i se închina în serile senine pentru roadele solului, lui i se plângea când vânătorii îi răpuneau animalele, lui îi povestea despre cel pe care îl iubea. Mă descria ca fiind un visător, un pungaş cu inimă mare care face magie folosindu-se de puterea cuvintelor. Era adevărat, eu eram creatorul ei şi mai ales iubitul ei.

Seară de seară o visam, cum venea pe braţele vântului şi se odihnea la pieptul meu, deasupra aşternuturilor. Trupul ei subţire cerea mângâiere, buzele sărutarea plină de patos şi urechile, şoaptele cele mai suave şi mieroase. Înebuneam alături de ea, însă nu mă deranja, căci doar nebunia era cea care îmi înfructa inspiraţia. Nu exista clipă în care să nu mă gândesc la ea, să nu mi-o imaginez în diferite înfăţişări cât se poate de ademenitoare şi exotice. Eram prizonierul ei, iar ea stăpâna sufletului meu.

Urma să ne întâlnim, aşa cum stabiliserăm ultima oară, lângă lacul Gauar, unde salciile plâng şi se unduie aleanea sub atingerea mângăietoare a vântului. Ea mă aştepta rezemată de o piatră mare şi îşi mişca mâna în stânga şi în drepta provocând valuri micuţe. Era plictisită şi nerăbdătoare, căci odată ce o strigasem pe nume chipul ei se luminase. Lăsase orice altă activitate şi se năpustise asupra mea, cuprinzându-mă într-o îmbrăţişare strânsă. Urma să ne sărutăm, fiind amândoi cuprinşi de o dorinţă puternică, ce ardea în noi, dar preţ de câteva secunde i-am admirat obrajii, irişii şi buzele, apoi trupul acoperit parţial de păru-i lung, castaniu şi cârlionţat. Era cu adevărat o frumuseţe, o femeie ce îţi putea uşor zdrobi inima, lăsându-te să mori în chinuri groaznice. Nu puteam să-i rezist, aşa că mi-am lăsat buzele peste ale ei, sărutând-o, dezmierdându-i carnea fină şi fragedă, gustând-o din plin. Ochii noştrii s-au întâlnit şi a trebuit să întrerupem actul, luându-ne mână în mână şi avântându-ne spre inima pădurii.

Plimbarea luase sfărşit, căci seara se lăsa, iar pixul meu rămânea fără mină. Eram iritat pe acest lucru, dar nu puteam face nimic, îmi era greu să scot altul din sertar. Aveam multă dezordine în cameră, multe foi şifonate, întinse prin pat, pe birou, pe covor. Haos oriunde priveam, dar atingerea ei mă liniştea, iar glasul ei mă fermeca. Voiam ca timpul să nu treacă atât de repede, căci ştiam ce urma să se întâmple.

Îşi lăsă capul pe al meu umăr, timp în care eu mă jucam cu şuviţele ei lungi.

- Eric, iubitul meu, nu vreau să pleci... stai aici cu mine, vom trăi fericiţi. Îţi promit!

Privirea sinceră şi lacrimile care se rostogoleau peste obrajii ei rumeni, îmi înmuiau inima, dar nu puteam face nimic. Începuseră să-mi tremure mâinile, simţeam că am să scap pixul din mână, dar inspirând cât mai mult aer în plămâni, am continuat să scriu şi să mă aventurez în poveste. Urma scena când nimfa trebuia să moară pentru o cauză nobilă. Trebuia sacrificată astfel încât protagonistul să supravieţuiască şi să-şi poată continua aventura.

Ştiam că inima ei era pură, iar dragostea noastră avea să dâinui în timp. Însă sufletul meu se destrăma, când ochii ei verzi deveniseră reci, lipsiţi de viaţă. Purtată pe aripi de fluturi, sub clar de lună, urma să fie scufundată în lacul Gauar, odată cu tot ceea ce clădisem, odată cu emoţiile şi sentimentele pe care le trăisem împreună.

Mă afundasem complet în obscur, iar pixul mi se prelinsese printre degete. Foaia era uşor pătată de pastă neagră, dar ce conta? Căci idila luase sfărşit, enigma relaţiei noastre fusese scoasă la lumină şi totul se năruia în inima mea ,acum însângerată. O iubisem mai mult ca pe a mea fiinţă şi chiar dacă era un simplu personaj într-o fantezie, puteam spune că reuşise să se materializeze. Să mă atingă cum nimeni nu o mai făcuse vreodată. O creasem cu mâinile mele, cu imaginaţia mea, cu eul meu lăuntric, iar acum rămâneam doar cu o amintire frumoasă, care treptat avea să dispară şi să fie uitată.