Vacanța se terminase și sosise momentul să mă reapuc de treabă. La începutul unul nou an, cel mai mult mă entuziasma faptul că aveam să mă reîntâlnesc cu prietenii, cu noii mei prieteni. Colegii aceia minunați, alături de care îmi descoperisem vocația. O vocație pe care nu mai trebuia să o ascund.
Am fost la aeroport, dar de data aceasta nu ca pasageră, ci ca să-mi aștept cea mai bună prietenă : pe Francesca.
În timp ce stăteam acolo, am închis ochii și i-am văzut. I-am văzut cu ochii minții: toți prietenii noștri, dansând, făcând spectacol chiar în sala de îmbrăcare.
O coregrafie impresionată printre valize și cărucioare. Vocile le răsunau în difuzoarele din aeroport. Am deschis ochii și am înțeles: n-aveam să mă mai simt niciodată singură, pentru că prietenii și muzica aveau să fie întotdeauna alături de mine.
Apoi m-am trezit la realitate: Francesca sosise deja! Am luat-o la fugă prin aeroport, căutând-o. Nu-mi venea să cred că prietena mea venise, iar eu, adâncită în visare, o pierdusem din vedere. Mă uitam în toate părțile, fără s-o zăresc, când în sfârșit cineva m-a atins pe umăr. M-am întors, și iat-o: prietena mea de suflet!SPER SĂVĂ PLACĂ ACEASTĂ POVESTIRE O SĂ ÎNCERC SĂ POSTEZ CÂT MAI RAPID URMĂTORUL CAPITOL