Am uitat să pornesc caloriferul;
atunci când rotesc cheia
și intru,
în mintea mea la două dimineața
e frig.
Timpul tremură.
Sub piele,
căldura are buzele sparte
la colțuri de stradă
pe care iar am construit-o greșit;
mă așez pe asfaltul
pe care n-a trecut
vreodată o mașină -
aud tocurile nopții.
Între buze arde o stea până la filtru,
pe nas poată o pereche
de ochelari fără lentile, doar cu rame;
se încadra.
Îmi spune:
"Oamenii se chinuie să se îmbrace în rame.
Devin tablouri agățate pe un perete alb
undeva."
Se apleacă spre mine,
într-un gest de intimitate,
șoptind:
"Nu am vrut niciodată să știu unde."
Se depărtează brusc
și gesticulează
revoltată:
"Pe spatele tablourilor :
ora morții
Și <<las această ramă copiilor mei>>".
Oftează cu dispreț
și își aranjează ramele goale ale ochelarilor.
Se sprijină de umărul lumii și suflă
un aer negru care îmi intră sub unghii
și mi se umflă sub piele.
În jurul gâtului scurt al cerului,
sunt așezate brațele ei
în timp ce dansează lent.
Tablourile cântă umanitatea:
"sfârșit, sfârșit, sfârșit"
*
mă întind
peste pământul cu miros galben,
care se rotește sub mine;
cobor mâna și bâjbâi după axul său.
Îl fur;
vreau să mă mișc în jurul meu
în timp ce alerg,
transpirând mișcări de revoluție,
să creez cu mâinile mele
anotimpul absurdului estetic :
a fi artă înainte de a fi artist.
Tablourile tac pe peretele meu alb.
